Adevărul este că noi, femeile, suntem mult mai descurcărețe decât bărbații. Ăștia stau nemișcați în timp ce noi suntem călare pe avioane. Așa sunt toți. Acționează doar când simt mirosul prăzii și gustul vânătorii. Apoi se liniștesc și, tolăniți pe o parte, se odihnesc şi-şi ling rănile. Îmi aduc aminte de ce am citit odată, într-o carte: ca să simtă că trăiesc, bărbații au nevoie de un scop, femeile, de cineva.

Ajungem la Paris. Ileana îmi dă numărul ei de telefon. Îl notez, mai ales că aflu că e medic. Nu se știe niciodată când e nevoie, îmi zic și-mi iau la revedere. Apoi, mă duc spre metrou, cu valiza după mine. E sfârșit de martie, dar soarele nu se hotărăște încă ce să facă: să încălzească sau să lumineze. Pentru moment, doar există. Am programare la un doctor. Să cer o părere și aici, că tot vin des. Să aflu, acum că am terminat cu radioterapia, dacă ar mai fi ceva de făcut și eu n-am făcut. În plus, vreau să văd și eu Parisul primăvara.

Până acum un an, Parisul meu era doar tomnatec – galben, foșnitor și melancolic. De câte ori ajungeam pe străzile lui, mirosea a ploaie, a frunze moarte și a cornuri proaspete. În primii ani după ce ne-am despărțit, eu și F., cu fiecare drum la Paris pe care-l făceam, încercam să mă trag mai aproape de el și să-mi imaginez că urma să ne vedem. Și atunci, în fiecare dimineață, mă făceam frumoasă, mă machiam cu grijă și așteptam să apară. Dar nu a venit. Niciodată. Nici nu l-am chemat. Niciodată. De spaimă. Să nu spună nu și cu asta să mă oblige să nu mai am la ce visa. Acum însă, știu sigur că o să sosească. Mi-a trimis și mesaj. Peste câteva ore o să mă duc să-l aștept la gară. Până atunci însă, o să mă bucur de Parisul în floare, cu magnolii și soare călâu. Încerc să nu mă gândesc la doctor. E încă unul. Atâta tot.

Nu-ți face nimic, îmi spunea tata ori de câte ori făceam febră și voia să cheme medicul. Doar te ascultă și se uită-n gât, liniștește-te! Dar mie îmi era frică de doctori. Și să-l văd pe tata cum se sperie. Și acum îmi e. Nu de ei. Ci de ce au de spus. Stau pe o bancă în fața clinicii și-mi imaginez deja cum o să intru în cabinet, o să mă așez pe un scaun, o să vorbesc un pic, trezindu-i curiozitatea față de franceza mea aproape fără accent, apoi o să mă dezbrac, o să-i văd degetele apăsându-mi sânul drept, ăla urâtu', reconstruit cu un petec de mușchi luat din spate, o să-i spun că îl simt tare și umflat. Apoi o să-i povestesc cum a început totul, ce tratament am făcut, da, da, am văzut dosarul, o să zică el și probabil că o să-mi întindă o factură de plătit înainte să-mi strângă mâna și să mă lase să ies cu valiza după mine și cu zâmbetul lui încurajator și atent studiat, lipit de ceafă. Apoi, abia când voi fi din nou pe stradă, doar atunci, o să trag aer în piept și, cu fața întoarsă către soare, cu ochii strânși de la lumină, o să-mi spun cu voce înceată, pentru a nu știu câta oară în lunile din urmă: Ai văzut? Nu ți-a făcut nimic! Liniștește-te, o să fie bine! O să vezi că o să fie bine!

Două ore mai târziu, într-o cafenea din fața gării, stăm unul lângă altul, eu și F., cu un pahar de vin în față și valiza la picior.

– Ce ți-a zis?

– Că, de la radioterapie, implantul de mi l-au pus ăștia, în România, e compromis. Trebuie să refac reconstrucția.

Tace și se uită adânc în ochii mei ca și cum s-ar aștepta ca dintr-odată să simtă dinspre mine un vânt de toamnă.

Îi zâmbesc și duc paharul la buze. Mă gândesc cum în curând îi voi simți mâinile coborându-mi de-a lungul șirei spinării în timp ce un genunchi de-al lui mi se va strecura între picioare și imaginea asta mă face să-mi recapăt suflul. Mi-am pus niște chiloți negri, cu dantelă pe margine, care se asortează cu sutienul, deși, în dreapta, am băgat un burete. Mă aplec spre el și simt cum chiloții îmi intră un pic în fund. Am cam pus pe mine de la menopauză.

– Dă-o încolo de reconstrucție. Hai să vedem mai bine ce facem mâine. Că pentru seara asta am deja niște idei.

Îl fac să râdă. Are un râs sexy pe care-l strică aproape de fiecare dată cu o tuse tabagică. Îmi zâmbește cu subînțeles și întoarce capul, căutând cu privirea pe cineva care să ne facă nota. Mă duc la baie să fac pipi și să-mi scot și chiloții din fund. Trag apa, mă spăl pe mâini și mă întorc la masă.

Îl găsesc deja în picioare.

Mă ia de mână și ieșim afară, în noapte. Iar acolo, cu el, cu o pereche de chiloți sexy și cu a doua zi care încă nici nu a început, Parisul meu miroase, în sfârșit, a primăvară.

Mă duc la oncolog să-mi iau concediul medical. O dată pe lună, mă duc la spital, intru pe prima ușă la stânga și, de acolo, tot înainte, pe un culoar lung, cu scaune de plastic de-o parte și de alta, până ajung spre capăt. Nici nu e nevoie să citești ce scrie pe ușă. Oncologia o recunoști după mulțimea adunată în față, majoritatea cu fete supte, palide, obosite de atâta tratament și așteptare. Mă uit în jur și întreb cu voce tare cine e ultima persoană. Îmi răspunde o femeie slăbuță, brunetă, cu părul tuns scurt