sale preponderent agricole. Lipsa diversificării i-a diminuat capacitatea de a reacţiona în faţa crizei, deoarece, fiind dependentă de exportul de cereale, ţara era la mila pieţei internaţionale. Pe lângă preţurile agricole scăzute din Vest, tarifele protecţioniste ridicate la produsele agricole româneşti impuse de statele industrializate pentru a-şi proteja propriii fermieri au periclitat stabilitatea economică şi financiară a ţării. Guvernul român nu putea să facă mare lucru. Represaliile împotriva bunurilor fabricate din Occident erau excluse, deoarece acestea erau indispensabile şi, în orice caz, guvernul trebuia să evite conflictele cu Vestul, care era singura lui sursă de împrumuturi şi de investiţii.

Criza a avut o influenţă profundă şi de durată asupra gândirii economice a politicienilor români din Partidul Liberal şi Partidul Naţional-Ţărănesc. Pericolele unei dependenţe prea mari de marile puteri industriale i-au convins pe liderii ambelor partide să adopte o politică de industrializare accelerată. Reacţia lui Virgil Madgearu era tipică. Deşi se opusese înainte industrializării la scară mare, acum milita pentru crearea unei industrii puternice, considerând-o esenţială pentru independenţa economică şi politică. Toate partidele au recunoscut oportunitatea amplificării coordonării economiei de către stat. Liberalii, care fuseseră la putere între 1934 şi 1937 şi care au continuat să plaseze industrializarea în centrul programului lor intern, au impus modelul intervenţiei sporite şi al controlului economiei de către stat. Însă nu erau singurii. Politicienii din celelalte partide îşi dăduseră seama că problemele industriei şi ale economiei în ansamblul ei puteau fi rezolvate doar cu indicaţii ferme de sus. Cu toate acestea, liberalii nu au reuşit să-şi înfăptuiască pe deplin ambiţiile, deoarece le lipsea o politică agricolă coerentă ; ei au realizat industrializarea pe seama agriculturii, în loc să abordeze cele două ramuri complementar.

Dictatura regală a lui Carol al II-lea din perioada 1938-1940 a urmat aceleaşi politici economice ca liberalii. Intervenţia statului a devenit mai pronunţată, proiectele de industrializare accelerându-se, cu accent pe nevoile apărării naţionale. În agricultură, ţăranii mijlocaşi şi cei înstăriţi erau favorizaţi în faţa celor care aveau mai puţin de cinci hectare de pământ, mai numeroşi. Guvernul a creat noi credite pentru „ţăranul vrednic” şi şi-a propus să raţionalizeze şi să intensifice producţia agricolă în acord cu un plan pe cinci ani întocmit în martie 1940. Însă toate aceste iniţiative deveneau tot mai nesigure pe măsură ce România era atrasă în criza politică europeană generală de la sfârşitul anilor 1930.

Minorităţile

Creşterea substanţială a populaţiilor minoritare din România Mare a confruntat elitele româneşti cu probleme complexe, care aveau să necesite ajustări în modul cum elitele abordau construirea naţiunii, şi a ridicat probleme fundamentale cu privire la natura modelului democratic românesc. La sfârşitul Primului Război Mondial, guvernul român se angajase să protejeze drepturile minorităţilor etnice, aderând la Tratatul privind minorităţile întocmit la Conferinţa de Pace de la Paris. Însă elitele politice româneşti erau hotărâte să consolideze România Mare care se formase după război într-un stat naţional românesc şi, drept urmare, nu aveau motive să încurajeze autonomia culturală şi religioasă a minorităţilor, cu atât mai puţin ambiţiile lor politice. Constituţia din 1923, promulgată pentru a oferi cadrul structural adecvat României Mari, ignora în mare măsură noile realităţi etnice şi culturale, deoarece afirma că România era un stat naţional unitar şi indivizibil, respingând astfel orice urmă a caracterului său multinaţional. Într-adevăr, constituţia le asigura tuturor cetăţenilor drepturi egale, însă oferea minorităţilor drepturi individuale, nu colective, nefiind astfel la înălţimea aspiraţiilor lor.

Cu toate acestea, minorităţile se bucurau în practică de un anumit grad de autonomie educaţională şi religioasă. Legea educaţiei secundare din 1928, de exemplu, prevedea crearea unor „secţii” pentru minorităţi în cadrul şcolilor publice, acolo unde populaţia minoritară era predominantă. În aceste secţii, predarea avea să se efectueze în limba minorităţii, cu condiţia ca predarea limbii române, a istoriei şi a geografiei să se facă în limba română. Legea educaţiei din 1925 le permitea deja minorităţilor să-şi deschidă propriile şcoli private şi să aleagă limba de predare, însă le obliga totodată să predea limba română, istoria şi geografia în română. Cât despre bisericile minorităţilor, constituţia le garanta libertatea deplină de a-şi desfăşura activităţile la fel ca înainte. Totuşi, aducea la cunoştinţă faptul că Bisericile Ortodoxă şi Greco-Catolică se bucurau de un statut special. Amândouă erau declarate Biserici naţionale, iar cea Ortodoxă era considerată dominantă. Şi Bisericii Romano-Catolice, preponderent maghiară din punct de vedere etnic, i se acorda un loc deosebit prin Concordatul semnat de guvernul român şi de Vatican în 1927. Acesta îngăduia Bisericii să ocolească unele restricţii privind relaţiile cu entităţi străine impuse altor Biserici şi, astfel, să-şi menţină legăturile tradiţionale cu Roma.

Minorităţile puteau să-şi creeze propriile organizaţii care să le reprezinte interesele şi să-şi desfăşoare activităţile cu o intervenţie minimă din partea statului. Maghiarii din Transilvania au fost reprezentaţi de-a lungul perioadei interbelice de Partidul Maghiar (Magyar Párt), înfiinţat în 1922. În general, acesta a urmat o politică de intransigenţă la adresa guvernului român şi a încercat să creeze condiţiile autonomiei culturale şi mai ales administrative în regiunile în care maghiarii reprezentau o majoritate covârşitoare a populaţiei. Pentru a-şi atinge obiectivele, partidul a făcut parte din sistemul parlamentar şi a fost reprezentat în legislativ de cincisprezece-douăzeci de deputaţi şi senatori ; a profitat de libertatea presei din România interbelică pentru a-şi pleda cazul în numeroase publicaţii ; şi a înaintat către Liga Naţiunilor memorii şi reclamaţii cu privire la încălcarea drepturilor minorităţilor. Unii lideri de partid au beneficiat de sprijin moral şi financiar din partea guvernului Ungariei, situaţie care nu a făcut decât să amplifice suspiciunile guvernului român şi ale publicului în general, care bănuiau că adevăratul obiectiv al Partidului Maghiar era anexarea Transilvaniei de către Ungaria. Însă Partidul Maghiar nu era câtuşi de puţin singurul reprezentant al comunităţii maghiare. Au fost create diverse grupuri şi organizaţii care propuneau alte abordări ale problemelor minorităţilor. Societatea literară care s-a format în jurul revistei lunare Erdélyi Helikon (Heliconul transilvan), fondată în