1928, încerca să cristalizeze un simţ al scopului comun în rândul maghiarilor şi al românilor. Ea a elaborat doctrina transilvanismului (Transzilvanizmus), care sublinia faptul că, de-a lungul secolelor, o experienţă istorică comună dăduse naştere în rândul tuturor locuitorilor Transilvaniei unui „spirit transilvănean”, care îi diferenţia de ceilalţi cetăţeni ai României. O provocare politică mai directă la adresa Partidului Maghiar a reprezentat-o MADOSZ (Magyar Dolgozók Szövetsége – Uniunea Oamenilor Muncii Maghiari), creată în 1934. Această uniune susţinea lupta de clasă împotriva celor privilegiaţi şi sublinia solidaritatea inerentă a claselor muncitoare maghiare şi româneşti.

Germanii din România Mare şi-au menţinut organizările provinciale separate, însă în 1921 au format Uniunea Germanilor din România (Verband der Deutschen in Rumänien) ca organism de coordonare care să le reprezinte interesele în faţa guvernului şi a opiniei publice. Această uniune era preocupată îndeosebi de problemele culturale şi în special de autonomia educaţională şi religioasă, ca mijloc de păstrare a identităţii etnice a comunităţii. Partidul a urmat o politică de cooperare cu partidul românesc aflat la putere, indiferent de înclinaţia ideologică a acestuia, considerând-o cea mai eficientă cale de a-şi atinge obiectivele. Importanţa sa a fost contestată în anii 1930, cu precădere după ascensiunea la putere a lui Adolf Hitler în Germania, în 1933. Partizanii locali ai naţional-socialismului au pus presiune pe Uniunea Germanilor din România şi până în 1936 au dobândit un loc predominant în cadrul acesteia.

După Primul Război Mondial, evreii şi-au dorit la rândul lor un anumit grad de unitate şi, pentru a coordona activităţile diferitelor lor organizaţii, au format în 1923 Uniunea Evreilor din România. Însă tradiţiile provinciale au rămas puternice şi au împiedicat formarea unui partid politic evreiesc unic. Într-adevăr, liderii uniunii au cerut afilierea la partidele româneşti pentru a evita o posibilă izolare politică a evreilor, dacă aceştia îşi formau propriul partid. În realitate, mulţi evrei erau activi în Partidul Liberal şi Partidul Naţional-Ţărănesc, dar şi în Partidul Maghiar din Transilvania sau în Partidul Comunist. Însă alţii şi-au creat propriile organizaţii. Una dintre cele mai eficiente era Uniunea Sionistă a României, înfiinţată în 1924 cu scopul de a strânge fonduri pentru a cumpăra pământ în Palestina şi a pregăti emigrarea evreilor. Cu toate acestea, nevoia unui partid care să reprezinte doar interesele evreilor a devenit din ce în ce mai presantă, pe măsură ce organizaţiile autoritariste şi mai ales antisemite au căpătat tot mai multă importanţă în anii 1930. Partidul Evreiesc din România a fost astfel creat în 1931 şi a avut un oarecare succes la alegerile naţionale din 1932, trimiţând cinci deputaţi în parlament. În 1936, partidul a cedat locul unei coaliţii generale de organizaţii evreieşti, reunite în Consiliul Central al Evreilor din România, cu scopul de a apăra drepturile individuale şi colective ale evreilor, aşa cum erau ele definite în Constituţia din 1923. Criza democraţiei româneşti şi neputinţa ei de a înfrâna amplificarea treptată a forţelor naţionaliste şi de extremă dreaptă au zădărnicit încercările evreilor de a-şi crea o autoapărare eficientă.

Ţiganii au făcut progrese economice şi sociale modeste în perioada interbelică. 262.000 la număr, potrivit recensământului din 1930, ţiganii treceau printr-un oarecare proces de asimilare în comunitatea românească. Drept dovadă stă abandonarea limbii lor în favoarea românei – în 1930, doar 37% dintre ei au declarat romani drept limba maternă. Mulţi dintre ţigani se stabileau pe pământurile primite în urma reformelor agrare de după Primul Război Mondial şi deveneau fermieri. Însă mulţi alţii rămâneau nomazi şi continuau să-şi practice meşteşugurile tradiţionale în locurile prin care treceau, toate acestea consolidând imaginea populară a ţiganilor. Elita acestora, în mare parte asimilată, a conştientizat nevoia de organizare în vederea apărării intereselor ţiganilor şi a înfiinţat în 1933 Uniunea Generală a Romilor, care a promovat şcolile şi bisericile ţigăneşti şi un simţ al identităţii bazat pe studiul istoriei lor. Cu toate acestea, poziţia generală a ţiganilor, de populaţie marginală, nu s-a schimbat.

Un aspect frapant al condiţiei minorităţilor în România Mare era abilitatea grupurilor mici de a iniţia proiecte în vederea realizării unor obiective specifice şi, astfel, de a crea autonomii locale de toate felurile, îndeosebi culturale şi economice. Tinerii intelectuali maghiari, organizaţi în cadrul grupării Tineretul Transilvănean (Erdélyi Fiatalok), tinerii intelectuali saşi din Transilvania, reuniţi în jurul revistei lunare de gândire culturală şi socială Klingsor, şi liderii cooperativelor de credit evreieşti din Basarabia aveau ca ţel principal protejarea identităţii etnice a comunităţilor lor şi, nu mai puţin important, explorarea naturii exacte a acelei identităţi. Deşi reprezentau cazuri specifice şi implicau în mod direct un număr mic de persoane, aceste grupuri ilustrau anumite tendinţe generale în relaţia dintre minorităţi şi noul stat naţional. Acestea au menţinut legătura cu comunitatea majoritară şi nu au încercat să se izoleze de ceilalţi, deşi, inevitabil, erau defensive în ceea ce priveşte statutul lor de minorităţi. Cele trei grupuri nu au ezitat să se plaseze într-un context mai larg – ungurii, în lumea culturală maghiară, saşii, în lumea culturală germană mai mare, iar evreii, în organizaţiile evreieşti internaţionale. Cu toate acestea, oricât de mult considerau că făceau parte din comunităţi mai mari, principala preocupare a acestor grupuri era întotdeauna propria comunitate. Astfel, ele erau hotărâte să se autodefinească şi să afle cine erau ca maghiari, saşi sau evrei şi ce soartă ar fi putut avea în România Mare. Pentru Tineretul Transilvănean, nucleul comunităţii era satul maghiar cu locuitorii săi ; pentru cercul Klingsor, nucleul era alcătuit din saşii educaţi ; iar pentru evrei, nucleul era burghezia evreiască. Grupurile au explorat aceste probleme fundamentale cu o intervenţie minimă din partea Bucureştiului.

Sincronism şi tradiţie

Literatura română din perioada interbelică a reflectat schimbările din societate şi din viaţa intelectuală care aveau loc de la începutul secolului. Nu exista poet sau prozator care să nu reacţioneze într-un fel la progresul capitalismului, la declinul satului patriarhal, la urbanizare, la diferenţierea socială şi la compromiterea sensibilităţii atât la oraş, cât şi