la sat. Scriitorii români interbelici împărtăşeau de asemenea elanul şi anxietăţile contemporanilor lor din Europa Occidentală. Ei făceau parte din cele mai recente mişcări literare şi experimentau cele mai noi forme şi modalităţi de expresie. Cutezanţa şi devotamentul lor faţă de artă au schimbat radical poezia şi proza şi au produs o varietate uimitoare de capodopere. Acestea erau semnul integrării, şi nu al imitării Europei, dar nu mai puţin al creativităţii individuale înfloritoare.

Cea mai importantă autoritate critică era Eugen Lovinescu. Partizan ferm al modernismului, el a încercat să impună literatura urbană – „poezia nouă” şi romanul psihologic –, pe care o considera o consecinţă necesară a progresului civilizaţiei. Lovinescu insista că literatura nu se putea limita la caracterul naţional şi la suferinţele celor umili şi avertiza că o literatură română veşnic rurală însemna stagnare. Pe măsură ce România a adoptat structuri sociale şi economice similare cu cele din Vest, i s-a părut nepotrivit ca prozatorii români să fie preocupaţi de sat, unde oamenii afişau doar latura imediată şi primitivă a iubirii şi a lăcomiei. Era de părere că aceştia trebuiau să abordeze dileme morale autentice, care nu erau posibile decât în rândul intelectualilor şi al locuitorilor înstăriţi de la oraş.

George Călinescu (1899-1965), care practica propriul gen special de critică literară, avea o abordare diferită. El insista că un critic trebuie să aibă simţul continuităţii istorice, o dispoziţie pentru evoluţia literaturii române pe termen lung, care să confere perspectivă judecăţilor sale pe marginea creativităţii contemporane. Considera că dezvoltarea socială e un proces organic treptat şi că literatura îi marchează etapele. Astfel, Călinescu a concluzionat că literatura română va trebui să se preocupe pentru o vreme de lumea „obiectivă” a cadrului rural şi a ţăranului şi era sceptic în legătură cu încercările scriitorilor de a crea o literatură urbană, în care analiticul şi psihologicul să predomine.

Cel mai influent promotor al literaturii cu mesaj social era revista lunară de comentariu social şi cultural Viaţa Românească. Directorii acesteia, criticul literar Garabet Ibrăileanu şi sociologul Mihai Ralea, considerau că scriitorul e, mai presus de orice, un membru al societăţii, care nu poate decât să reflecte climatul mental al comunităţii şi al vremii sale. Ei au combătut principiile estetice avansate de Lovinescu şi de colegii lui şi au condamnat eliminarea consideraţiilor politice, sociale şi morale din procesul creativ, ca semn al decadenţei spirituale. În schimb, i-au încurajat pe scriitorii care dădeau dovadă de responsabilitate morală şi erau mai puţin înţelegători cu societatea urbană modernă decât cu mediul rural, atitudine ce trăda persistenţa ideilor populiste. Însă peisajul lor nu era cel idilic al sămănătoriştilor. Ei propovăduiau realismul. În proză, Ibrăileanu şi Ralea favorizau reconstrucţiile epice ale societăţii, iar poeţii pe care îi admirau menţineau legătura cu mediul înconjurător şi evitau obscuritatea.

Adepţii gândirismului favorizau în mod clar literatura cu mesaj spiritual. Nichifor Crainic era principalul responsabil de elaborarea teoriei estetice a gândiriştilor, care a ajuns să fie cunoscută drept „ortodoxism literar”. Viziunea sa cu privire la natura frumosului şi la funcţia artistică a decurs dintr-o interpretare religioasă a istoriei. Pentru el, frumuseţea artistică, creată de om, avea acelaşi scop ca frumuseţea din natură – orientarea sufletului omenesc spre divinitate şi revelarea, deşi imperfectă, a unor străfulgerări de absolut. Crainic a pus impulsul creator al omului pe seama unei „nostalgii după paradis”, o încercare de recuperare a inocenţei Edenului. Totuşi, în ciuda pasiunii şi a elocvenţei sale, puţini scriitori au fost dispuşi să accepte asemenea constrângeri doctrinare ale creativităţii lor.

O varietate fascinantă de teme şi moduri de expresie a caracterizat poezia românească în perioada interbelică. Aceasta a fost în acelaşi timp tradiţionalistă, religioasă, metafizică, realistă şi avangardistă. Satul şi peisajul rural, la fel ca în trecut, au rămas o sursă bogată de inspiraţie, dar erau mai expuse ca niciodată unor experimente îndrăzneţe de limbaj şi formă. Poeţii erau tradiţionali prin temele abordate, dar extrem de moderni prin modul în care abordau satul şi locuitorii săi. Oraşul apărea mai des decât înainte. Cu toate acestea, până şi poeţii care erau stimulaţi de ritmurile lui grăbite şi de multitudinea sa de imagini erau precauţi relativ la impactul său asupra psihicului uman. Modernistă sau tradiţională, poezia românească depăşise astfel decalajul faţă de curentele poetice occidentale. Acordată pe deplin la ceea ce se petrecea în Europa, ea atinsese sincronismul. De asemenea, împlinea o altă profeţie a lui Eugen Lovinescu : graţie avangardismului, devenise internaţională şi începuse să-şi aducă propriile contribuţii originale la valorile estetice europene. O asemenea diversitate a ideilor şi a expresiei făcea imposibilă o categorisire uşoară. Opera marilor poeţi – Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Barbu şi Ion Pillat – sugerează nevoia de prudenţă.

La prima vedere, Tudor Arghezi (1880-1967) pare să fie modernist. A revoluţionat forma şi limbajul poeziei româneşti ca nimeni altul după Eminescu. Stilul lui se caracteriza printr-o concizie extremă, o sintaxă inovatoare şi o inventivitate verbală extraordinară. A exploatat orice sursă a limbajului, îmbinând termeni arhaici şi rurali, argou urban şi neologisme într-o limbă nouă, dar naturală şi poetică, după cum a arătat în primul său volum de poezii, Cuvinte potrivite (1927). La fel ca alţi poeţi de la acea vreme, Arghezi avea sentimente contradictorii în legătură cu ritmul şi direcţia civilizaţiei moderne. Tehnologia acesteia, capabilă să uşureze vieţile oamenilor şi ameninţând în acelaşi timp cu o nouă formă de sclavie, i se părea demonică.

Arghezi a fost un poet cu multiple universuri. S-a îndreptat spre lumea ţăranului dintr-o chemare interioară profundă de a vorbi în numele celor ale căror existenţe erau dispreţuite de alţii, dar care făcuseră pământul productiv. Arghezi a zugrăvit munca pe câmp ca fiind umilă şi abrutizantă, dar şi binecuvântată uneori, şi a portretizat ţăranul drept necultivat, dar înzestrat cu o vitalitate neîmblânzită şi cu un simţ practic înnăscut. Şi-a dezvăluit adevăratele adeziuni la o altă lume poetică, închegată în jurul mucegaiului, pe