Darie se hotărî să-și vîre batista în buzunar, tocmai cînd bocancul i se afundă într-o groapă. Era gata să cadă, cu ranița alunecîndu-i brusc pe ceafă, cînd îl prinse de braț Zamfira.

— Doamne-ajută! că dacă vă scrînteați piciorul tocmai acum, nu era bine.

— Cînd aluneci într-o groapă și nu cazi, se spune că e semn bun, își aminti Iliescu.

Darie își îndesă batista în buzunar.

— Pentru că veni vorba de groapă, începu el zîmbind, voiam mai demult să vă întreb de ce v-ați căznit să-i săpați lui Ivan o groapă atît de somptuoasă, vreau să spun atît de mare?

— Nu era mare, domnule elev, făcu Zamfira. Groapă de creștin, ca toate gropile.

— Cînd ați început să săpați, îl întrerupse Darie, erați la doi metri și mai bine unul de altul. S-ar fi spus că vă pregăteați să îngropați o patrulă întreagă…

Și începu să rîdă, dintr-odată binedispus, ca și cum și setea și oboseala i-ar fi dispărut ca prin farmec. Rîseră și ei deși, înțelese Darie, rîdeau mai mult ca să-i facă plăcere.

— Doamne ferește! spuse tîrziu Zamfira. Dar să știți că n-avea doi metri…

— Acum că stau și mă gîndesc, începu Iliescu, dumneavoastră n-aveați cum s-o vedeți, domnule elev, pentru că intraserăți în porumbiște.

— Asta a fost mai tîrziu, cînd am văzut apropiindu-se avioanele germane. Dar în clipa cînd le-am zărit de departe, și am auzit și brandturile rusești, vă vedeam pe voi cum săpați, îmi aduc foarte bine aminte.

— Să vă spună Zamfira, îndrăzni tîrziu Iliescu. Să vă spună el cum a fost. Doar ce încercasem pămîntul cu lopețile, și cînd am văzut primele avioane germane, le-am făcut semn, că începuseră să mitralieze în marginea porumbiștei. Și v-am căutat, să vedem de nu v-a atins cumva vreun glonte. V-am găsit acolo unde v-am trezit mai tîrziu. V-am lăsat să vă odihniți, și de-abia după aceea ne-am întors și-am săpat groapa. Cînd a trecut al doilea val de avioane, poate un sfert de ceas mai tîrziu, groapa era aproape gata, și le-am făcut semn de departe, cu lopețile, dar ne văzuseră și ei și n-au mai mitraliat pe lîngă noi… N-a fost așa, Zamfira?

— Așa a fost, cum spune Iliescu, întări Zamfira.

Darie începu din nou să rîdă.

— Cu atît mai bine. Asta înseamnă că începusem să visez înainte de a adormi. Mi s-a mai întîmplat și altă dată, adăugă.

Apoi tăcu, absent.

După vreun sfert de ceas, Iliescu porni repede înainte, plecîndu-se ușor din spate, căci porumbii în-cepuseră să fie mai rari și mai piperniciți. Le făcu semn cu mîna să se apropie cu grijă.

— Am ajuns în cîmp, șopti Zamfira. Șoseaua trebuie să fie chiar în fața noastră, și nu prea departe. Lăsați-mă să trec eu înainte, domnule elev…

De două ceasuri mergeau răsfirați pe cîmp. Găsiseră repede șoseaua, dar o traversară în goană, căci din spate se auzeau înaintînd spre ei, cu farurile stinse, o coloană nesfîrșită de camioane rusești. Noaptea era aici limpede și rece. Cerul parcă se apropiase deodată, scăpărînd de stele, cu un singur nor, transparent, plutind departe, în fața lor, spre apus. La răstimpuri, ajungea pînă la ei o adiere leneșă de vînt, cu miros de iarbă uscată și benzină.

Zărise de departe arborele crescut singuratic și îi fluieră, scurt, să se îndrepte într-acolo, să se odihnească. Dar Zamfira îi făcu semn cu brațul să meargă înainte, după el.

— Nous sommes foutus! șuieră Darie printre dinți.

Ar fi vrut să poată scuipa, ca Iliescu, dar gura îi era uscată, și în acea clipă simți, cu surprindere, aproape cu spaimă, că i se face dintr-odată frig. Încercă să grăbească pasul dar aproape nu-și mai dădea seama cît de repede înaintează. Se trezi că fuge, cu carabina în mîna dreaptă, și cu stînga ținîndu-și ranița, să nu-i salte în spate. Se opri obosit și respiră adînc, de mai multe ori.

— De ce v-a fost frică, domnule filozof? se auzi întrebat în șoaptă.

Întoarse speriat capul și dădu cu ochii de Procopie. Îl aștepta lîngă pom, cu cîinele lîngă el. Zîmbea.

— De ce v-a fost frică? îl întrebă văzînd că Darie rămăsese cu privirile pironite asupra lui.

— Dar ce-i cu dumneavoastră, aici, domnule doctor? Cum ați ajuns aici?

Oboseala îi pierise deodată și se apropie de el repede, înviorat.

— Unde vă este unitatea? întrebă din nou, ajuns în fața lui. În aceeași clipă își dădu seama de confuzie și încercă să se scuze, încurcat: E întuneric, nu v-am recunoscut. Sînteți domnul Arhip. Dar tot nu înțeleg ce căutați aici. Tot căutați formula, tot o mai căutați?

Celalt îl privea cu același zîmbet senin și totodată ironic.

— Eu v-am pus o întrebare, domnule filozof, și văd că nu voiți să răspundeți. Îmi spuneați că sîntem indestructibili. Atunci, de ce v-a fost frică?

— Ivan! șopti Darie.

— Nu mă cheamă așa, dar nu mă supăr. Spuneți-mi cum vreți. Spuneți-mi Ivan.

Darie făcu încă un pas spre el.

— Așadar, știai românește, și nu ne-ai spus nimic. Ne-ai lăsat să ne chinuim…

— Acum înțelegem toate limbile, îl întrerupse Ivan. Dar nu mai are importanță, că nu mai avem nevoie de ele… Spuneați totuși că sîntem indestructibili. Nu trebuia să vă fie frică…

Darie își trecu încurcat mîna pe frunte.

— Nu mi-a fost frică. M-a luat deodată cu frig și nu știam ce am, și atunci am început să fug… Asta a fost tot…

Ivan îl privi lung, cu simpatie, și zîmbi din nou.

— Mi-ați vorbit frumos adineaori, ieri, alaltăieri, cînd o fi fost asta. Mi-a plăcut mai ales pentru că ați înțeles, atît de tînăr! că sîntem indestructibili.

— Vasăzică, ai înțeles tot, șopti Darie.

— Ce n-am înțeles, continuă Ivan, a fost deznădejdea dumitale, domnule filozof, frica dumitale că nu te vei odihni niciodată. Dar de ce vrei să te odihnești? De-abia am început. Ce-avem în spatele nostru? Poate nici un milion de ani, și încă! Dacă începem să numărăm de la homo sapiens, doar cîteva zeci de mii