Hermione îşi muşcă buza, cufundată în gânduri.

— Ştim tot ce este important, continuă Harry, adresându-ise Hermionei. Ştim că au interzis Apariţia şi Dispariţia în  minister. Ştim că, acum, doar cei mai de seamă membri ai  ministerului îşi pot lega casele la Reţeaua Zvrr, pentru că Ron ia auzit pe Nevorbitorii aceia plângându-se de asta. Şi ştim în  mare unde este biroul lui Umbridge, judecând după ce ai auzit că îi spunea tipul acela cu barbă prietenului lui...

— „Mă duc la etajul unu, m-a chemat Dolores", repetă  Hermione imediat.

— Exact, spuse Harry. Şi ştim că se intră folosind monedele acelea ciudate, amulete mici sau cum s-or numi, pentru că am văzut-o pe vrăjitoarea aceea împrumutând una de la prietena  ei...

— Dar nu avem nici una!

— Conform planului, vom avea, continuă Harry calm.

— Nu ştiu, Harry, nu ştiu... sunt o mulţime de lucruri care ar putea merge prost, atât de multe care depind de noroc...

— Exact aşa va fi şi dacă mai petrecem următoarele trei luni făcând planuri, spuse Harry. E momentul să trecem la fapte.

Citi pe chipurile lui Ron şi Hermione că le era teamă; nu era  perfect încrezător nici el, dar ştia sigur că era timpul să pună  planul în acţiune.

Îşi petrecuseră ultimele patru săptămâni purtând pe rând Pelerina Invizibilă şi spionând intrarea oficială în minister, pe care Ron o ştia de mic copil, datorită domnului Weasley. Îi  urmăriseră pe angajaţii ministerului când intrau, trăseseră cu  urechea la ce vorbeau şi aflaseră, studiindu-i cu atenţie, care dintre ei apăreau singuri în fiecare zi, la aceeaşi oră. Din când în când, reuşiseră să sustragă câte un Profetul zilei din servieta  cuiva. Încet-încet, îşi făcuseră propriile hărţi şi notiţe, aşezate acum în teancuri în faţa Hermionei.

— De acord, spuse Ron încet, să zicem că o facem mâine... cred că ar trebui să mergem doar eu şi cu Harry.

— Ah, nu începe iar cu asta! oftă Hermione. Credeam că ne lămuriserăm deja.

— Una este să stai în faţa intrării purtând pelerina şi cu totul altceva ce vrem să facem acum, Hermione, spuse Ron, 

punând degetul peste un Profetul zilei, datat cu vreo zece zile în  urmă. Eşti pe lista celor cu părinţi încuiaţi, care nu s-au prezentat la interviu!

— Şi tu se presupune că eşti pe moarte, bolnav de vintrepătată, la Vizuină! Dacă cineva nu trebuie să se ducă, Harry  este acela, el are un preţ de zece mii de galioni pus pe capul  lui...

— Foarte bine, rămân aici, spuse Harry. Anunţaţi-mă când îl învingeţi pe Cap-de-Mort, da?

În timp ce Ron şi Hermione începură să râdă, pe Harry îl săgetă o durere puternică în jurul cicatricei. Îşi duse mâna repede la  frunte, dar o văzu pe Hermione mijindu-şi ochii şi încercă să  lase impresia că îşi dădea părul din ochi.

— Ei bine, dacă mergem toţi trei, va trebui să Dispărem  separat, spuse Ron. Nu mai încăpem toţi trei sub pelerină. Pe Harry îl durea cicatricea din ce în ce mai tare. Se ridică.

Kreacher veni repede spre el.

— Stăpânul nu şi-a terminat supa, oare stăpânul ar dori o friptură suculentă sau poate nişte prăjitură cu melasă, care îi  place atât de mult?

— Mulţumesc, Kreacher, vin imediat... ăă... mă duc până la  baie. Conştient că Hermione îl urmărea suspicioasă, Harry urcă repede scările până în hol şi apoi spre primul etaj, unde fugi la  baie şi încuie uşa. Gemând de durere, se aplecă peste lavoarul  negru, cu robinete ca nişte şerpi cu gurile deschise, şi închise ochii...

Plutea de-a lungul unei străzi, la asfinţit. Clădirile de-o  parte şi de alta aveau acoperişuri mansardate înalte, din lemn,  arătând ca nişte căsuţe din turtă dulce.

Se apropie de una dintre ele, apoi îşi văzu mâna albă, cu degete lungi, atingând uşa. Ciocăni. Era din ce în ce mai emoţionat... Uşa se deschise: în prag apăru o femeie zâmbitoare. Zâmbetul îi pieri când văzu chipul lui Harry, groaza luând locul veseliei...

— Gregorovitch? spuse o voce stridentă şi rece.

Femeia clătină din cap - Încerca să închidă uşa. Dar mâna albă o ţinea nemişcată, împiedicând-o să-l dea afară.

— Îl caut pe Gregorovitch.

— Er wohnt hier nicht mehr! strigă ea, clătinând din cap. Nu locuieşte aici! Nu locuieşte aici! Nu îl cunosc! Renunţând să mai încerce să închidă uşa, începu să se dea înapoi de-a lungul holului întunecat şi Harry o urmă, plutind spre ea, degetele lui lungi scoţând bagheta.

— Unde este?

— Dos weisş ich nicht! S-a mutat! Nu ştiu, nu ştiu! Harry ridică mâna. Femeia ţipă. Doi copii mici veniră în fugă pe hol. Femeia încercă să-i protejeze cu braţele. Avu loc o străfulgerare de lumină verde...

— Harry! Harry!

Deschise ochii - era prăbuşit pe podea. Hermione bătea iar cu putere în uşă.

— Harry, deschide!

Strigase cu voce tare, era sigur de asta. Se ridică şi descuie uşa. Hermione se prăbuşi înăuntru, îşi recapătă echilibrul şi se uită  în jur suspicioasă. Ron era chiar în spatele ei, părând oarecum  speriat în timp ce îşi îndrepta bagheta spre toate colţurile băii  răcoroase.

— Ce făceai? întrebă Hermione pe un ton sever.

— Tu ce crezi că făceam? întrebă Harry, încercând să  braveze.

— Urlai cât te ţinea gura! spuse Ron.

— A da... probabil că am aţipit sau...

— Harry, te rog, nu ne insulta inteligenţa, spuse Hermione,  inspirând adânc. Ştim că te-a durut cicatricea în bucătărie. Eşti  alb ca hârtia.

Harry se aşeză pe marginea căzii.

— Bine. Tocmai l-am văzut pe Cap-de-Mort omorând o femeie. Probabil că între timp i-a omorât toată familia. Şi nu  avea de ce. A fost la fel ca şi cu Cedric, pur şi simplu erau acolo...

— Harry, nu ar trebui să mai laşi să se întâmple aşa ceva!  strigă Hermione, iar vocea ei reverberă în toată baia.

Dumbledore a vrut să foloseşti Occlumanţia! Credea că legătura  aceasta este periculoasă

— Cap-de-Mort se poate folosi de ea, Harry! La ce bun să îl priveşti cum omoară şi torturează oameni, la ce poate să te ajute?

— Pentru că înseamnă că ştiu ce face, spuse Harry.

— Deci nici măcar nu vrei să încerci să nu-l laşi