– Eu sunt, îmi răspunde fără să se uite la mine și continuă să vorbească cu o doamnă în vârstă, așezată pe un scaun, cu genunchii depărtați între care ține un ditamai pachetul de pamperşi.

– Așa, zice bruneta către ailaltă, și cum îți spuneam. Totul a mers bine doi ani. Apoi, într-o zi, am început să simt niște înțepături și, când am făcut un RMN, ce să vezi, mi-au zis că a recidivat la oase și acum am metastaze!

Mi-e frică. Aș vrea să nu aud nimic din ce e în jurul meu. Să-mi bag capul în pământ ca un struț, dacă s-ar putea, și să-l scot doar când trebuie să semnez hârtia pentru concediu. Atât. În loc de asta, simt cum spaima mă strânge de gât și instinctiv deschid gura ca să respir. Cu frica de moarte aproape că nu poți lupta. Sau, cel puțin, eu nu prea reușesc. Singura armă pe care o aveam era timpul. Încă sunt tânără, îmi spuneam. Să fim serioși, la 40 de ani nu prea se moare. Poate în accidente de mașină, dar, cum eu nu conduc, nu am ce să risc! Așa îmi ziceam. Acum însă, pe culoarul din față de la Oncologie, timpul pare că s-a scurs, lăsând de izbeliște o mulțime de oameni debusolați care agită aproape la unison buletine și hârtii cu analize. Femeia brunetă îmi simte privirea și se întoarce spre mine:

– Păcătoasă boală! Asta e, n-ai ce face!

Dau din cap și încerc cu disperare să-mi caut prin minte un gând de care să mă apuc și să mă scoată din hăul unde m-au aruncat vorbele femeii ăsteia. Ușa cabinetului se deschide și se aude vocea doctoriței.

– Să intre doamna cu concediul!

Oncoloaga e tânără, slabă, cu părul prins în coc și dinții strâmbi. Mă așez pe un scaun în fața ei și aștept să termine de ștampilat niște hârtii. Îmi vorbește fără să ridice privirea spre mine.

– Sunteți bine?

Îmi amintesc de vorbele ăleia de pe culoar și decid să nu mă hazardez:

– Așa sper.

– Ca noi toți, răspunde sec oncoloaga și-mi dă la semnat foaia de concediu.

Nu spun nimic, deși pe limbă îmi stă să-i zic vreo două. Ca și cum mi-ar vedea revolta, doctorița ridică în sfârșit ochii spre mine și încearcă un zâmbet.

– Cel puțin teoretic, sunteți un om sănătos. Iar oamenii sănătoși se pot îmbolnăvi, nu?

Mă las pe scaun nu pentru că aș vrea să mai stau în cabinetul ăsta urât și plin de dosare, ci pentru că nu am forța să mă ridic. Îmi simt genunchii tremurând și fac un efort să-mi deschid geanta și să arunc înăuntru foaia de concediu. Aș vrea s-o aud spunând ceva încurajator, orice. Ceva care să mă facă să plec de la ea cu speranța că uite, deși riscul ca boala să revină e încă acolo, totuși am toate șansele să rămân un om sănătos. Mai zăbovesc o secundă, două pe scaun, cu ochii lipiți de un calendar de perete cu pisici. Tăcere. Doar asistenta se aude fâșâind ambalajul de la o ciocolată. Primită probabil plocon.

– Doamna doctor, nu vreți și dumneavoastră o pătrățică?

Oncoloaga dă din cap că nu.

E momentul să plec. Nicio încurajare. Deschid ușa și dau nas în nas cu femeia brunetă, urâtă și cu metastaze osoase. Și atunci, din pragul ușii, găsesc pe dinăuntru, printre sânge și organe și naiba știe ce o mai fi pe acolo, un gând de care să mă agăț. Mă întorc spre doctoriță și spun:

– De fapt, acum, că mă întrebați, îmi dau seama că mă simt bine. Chiar foarte bine.

Pe drum spre casă mă opresc la un non-stop și-mi iau o ciocolată. La urma urmei, sunt un om sănătos. Trebuie doar să mă reobişnuiesc cu ideea.

*

Din nou împreună. Eu și francezul. E duminică. O zi cu soare. Sunt la el acasă. Încă de dimineață, m-am trezit în cap cu un singur gând: să revăd locul unde ne-am despărțit în urmă cu 20 de ani. Străduța aia vizavi de parc, care urca domol din dreptul blocului lui, pe lângă fântână și până sus, în dreptul căminului unde stătea prietena mea. Era toamnă atunci. Noiembrie. O săptămână întreagă, zi de zi, străduța aia cu piatră cubică, mărginită pe o parte de câțiva platani, ne-a folosit nouă drept decor. Apoi, într-o seară, la capătul ei, el a oprit mașina, m-a sărutat și a deschis portiera, pierzându-mă în noapte. Mai departe, au trecut anii.

De fiecare dată când plec și-l las în urmă retrăiesc durerea acelei nopți când, singură pe străduța cu piatră cubică, am simțit cum inima și viața mi s-au oprit în loc. Era ca și cum aș fi primit un pumn în stomac și acolo, pe stradă, încercam să respir din nou, împingând durerea către fundul sufletului cu fiecare nouă gură de aer. Nu m-am uitat înapoi. Am auzit doar sunetul motorului și am înțeles că gata, deja el nu mai era acolo. Era a doua oară când omul ăsta mă lega cu legături nevăzute. A doua oară când trebuia să reînvăţ să trăiesc cu jumătăți de respirație. La 16 ani, câți aveam prima dată când l-am întâlnit, mă aruncasem cu totul în iubire, ca un sinucigaș căruia puțin îi pasă de ceea ce vine după cădere, dar care speră că cineva îl va prinde acolo, jos, lăudându-l pentru curajul de a-și fi riscat viața. Cinci ani mai târziu, știam deja cum se simte durerea.

Azi e duminică. Și soare. Urcăm împreună străduța de altădată și-mi aud parcă inima cum dă să o ia razna. Îmi bate tare de tot și jugulara îmi pulsează ca o pasăre mică, ținută în pumn. Sper să fie de la emoție și nu de la altceva. De la citostatice puteți rămâne cu probleme