rechinii. Din fericire, nu era niciunul. Am ajuns la plută, am dat drumul frânghiei şi m-am ghemuit, tremurând, cu braţele în jurul genunchilor, încercând să sting frica ce creştea în mine. Nu m-am oprit din tremurat decât târziu. Am rămas pe plută tot restul zilei şi al nopţii. N-am mâncat, n-am băut.

Am încercat încă o dată după ce am vânat o altă ţestoasă. Carapacea ei era mai mică şi mai uşoară, deci era un scut mai bun. Am încercat să avansez iar şi să calc teritoriul neutru.

Mă întreb dacă cei ce mi-au auzit povestea vor înţelege că mă comportam aşa nu pentru că eram nebun sau pentru că voiam să mă sinucid, ci din pură necesitate. Trebuia să-i arăt tigrului cine era Numărul unu şi cine Numărul doi sau aş fi fost un om mort în ziua când aş fi încercat să mă sui în barcă pe vreme urâtă iar el n-ar fi vrut.

Dacă aveam să supravieţuiesc uceniciei mele de îmblânzitor de animale, era pentru că Richard Parker nu dorea cu adevărat să mă atace. Tigrii, de fapt toate animalele, nu aleg violenţa ca să-şi rezolve problemele. Când se luptă, este pentru a ucide, dar înţeleg că pot la fel de bine să fie ucişi. Încăierările sunt costisitoare. Prin urmare, posedă un întreg sistem de semne de avertizare desemnate să evite o luptă. Rareori va ataca un tigru un alt prădător fără o avertizare prealabilă. În mod obişnuit, e de ajuns un atac scurt şi un mârâit. Dar tigrul se va opri la timp, cu un sunet gutural din fundul gâtului. Va evalua situaţia. Dacă decide că nu există nicio ameninţare, se va întoarce şi va pleca, simţind că a luat atitudinea potrivită.

Richard Parker m-a avertizat de patru ori. De patru ori s-a repezit la mine cu laba ridicată şi m-a aruncat în ocean, şi de trei ori mi-am pierdut scutul. Eram îngrozit înainte, în timpul şi după fiecare atac şi îmi petreceam un oarecare timp pe plută. În cele din urmă, am învăţat să citesc semnalele pe care mi le dădea. Urechile, ochii, mustăţile, dinţii, coada şi gâtlejul vorbeau într-o limbă simplă, clară, care îmi spunea la ce trebuia să mă aştept. Am învăţat să mă feresc înainte de a ridica laba în aer.

Apoi, l-am avertizat eu, cu picioarele pe copastie, legănând barca, suflând în fluier, şi atunci Richard Barker s-a întins pe podea gemând şi trăgându-şi sufletul.

Al cincilea scut m-a ţinut pe toată perioada îmblânzirii.

Capitolul 73

Altă dorinţă a mea – în afară de a mă salva – era să am o carte. O carte lungă, cu o poveste fără sfârşit. Una pe care puteam s-o citesc iar şi iar, înţelegând-o diferit de fiecare dată. Vai, nu avem nicio Scriptură în barcă. Eram un Arjuna nefericit într-un car avariat, fără să pot beneficia de cuvântul lui Krishna. Prima dată când am dat peste o Biblie în noptiera unei camere de hotel din Canada, am izbucnit în lacrimi. Am trimis o sumă de bani către Gideons chiar a doua zi, cu un bilet care îi sfătuia să-şi dezvolte activitatea în toate locurile unde s-ar fi putut afla călători obosiţi şi deprimaţi, nu numai în camerele de hotel; i-am sfătuit că ar fi putut să adauge şi alte scrieri sfinte în afară de Biblie. Cred că e cel mai bun mod de răspândire a credinţei. Nu prin predici tunătoare de la amvon, nu prin condamnarea păcatelor, nu prin presiunea semenilor, ci doar printr-o Scriptură care să te întâmpine cu blândeţe, ca un sărut de copil pe obraz.

Cel puţin dacă aş fi avut un roman bun! Dar nu aveam decât manualul de supravieţuire, pe care îl citisem de vreo sută de ori.

Am început să scriu într-un jurnal. E greu de citit. Am scris cât de mic am putut. Mi-era frică să nu rămân fără hârtie. Nu e cine ştie ce. Doar nişte cuvinte scrijelite pe o pagină, încercând să surprindă realitatea care mă copleşea. L-am început cam la două săptămâni după naufragiu. Înainte de asta eram prea ocupat şi împrăştiat. Pasajele nu sunt datate sau numerotate. Ce mă impresionează acum e modul în care e surprins timpul. Mai multe zile şi săptămâni, toate pe aceeaşi pagină. Am vorbit despre ce te-ai fi aşteptat să vorbesc: despre ce s-a întâmplat şi despre cum m-am simţit, despre ce am prins şi ce n-am prins, despre mare şi vreme, despre probleme şi soluţii, despre Richard Parker. Toate erau lucruri foarte practice.

Capitolul 74

Am practicat ritualuri religioase care se adaptau împrejurărilor – slujbe solitare cu preoţi sau invitaţi, invocarea divinităţii fără zeităţi şi ritualuri de jertfă cu carne de ţestoasă pentru obţinerea generozităţii zeilor, acte de devoţiune către Allah, neştiind unde era Mecca şi într-o arabă aproximativă. Ceea ce e sigur e că-mi aduceau linişte. Dar era foarte greu. Credinţa în Dumnezeu este o deschidere, o abandonare, o încredere nemărginită, un act liber de iubire dar uneori era greu să iubeşti. Uneori, inima îmi cădea pradă nervilor, disperării şi oboselii; mi-era frică să nu se cufunde în Pacific şi să nu fiu în stare s-o recuperez.

În asemenea momente, încercam să mă detaşez. Atingeam turbanul pe care mi-l făcusem din rămăşiţele cămăşii şi rosteam cu voce tare: „Acesta e acoperământul lui Dumnezeu!”

Îmi atingeam pantalonii şi spuneam: „Acesta este veşmântul lui Dumnezeu!”

Arătam spre Richard Parker şi spuneam: „Aceasta e pisica lui Dumnezeu!”

Arătam spre barcă şi spuneam: „Aceasta e arca lui Dumnezeu!”

Îmi întindeam braţele şi spuneam: „Acesta este teritoriul lui Dumnezeu!”

Arătam spre cer şi spuneam: „Aceasta este urechea lui Dumnezeu!”

În acest fel, îmi aminteam Creaţia şi locul meu în ea.

Dar acoperământul se desfăcea întotdeauna în bucăţi. Pantalonii lui Dumnezeu se destrămau. Pisica lui Dumnezeu era o permanentă ameninţare. Arca lui Dumnezeu era o închisoare. Teritoriul lui Dumnezeu mă ucidea încet. Urechea lui Dumnezeu nu părea să asculte.

Disperarea era un întuneric din care nu răzbea nicio lumină. Era iadul care nu se putea exprima. Mulţumesc lui Dumnezeu că trecea întotdeauna. De fiecare dată apărea un banc de peşti sau era