Întunericul se risipea şi dispărea în cele din urmă iar Dumnezeu rămânea, un punct luminos în inima mea. Continuam să iubesc.

Când am crezut că e ziua mamei, i-am cântat „La mulţi ani” cu voce tare.

Mi-am luat obiceiul să-i fac curat lui Richard Parker. Imediat ce-mi dădeam seama că s-a uşurat, mă duceam să-i iau fecalele, ceea ce era destul de riscant, pentru că trebuia să le trag către mine folosind cangea şi apoi să ajung la ele de pe prelată. Fecalele pot fi infectate cu paraziţi. Pentru animalele din sălbăticie asta nu contează, pentru că nu stau prea mult în apropierea lor; cei ce stau în copaci nici nu apucă să vadă unde sunt, iar cei de pe pământ le elimină şi pleacă. La o grădină zoologică, unde spaţiul e atât de compact, lucrurile stau altfel. Să laşi fecalele în spaţiul animalului înseamnă să deschizi calea infecţiei, încurajând animalul să le mănânce, pentru că animalele poftesc la tot ce pare că seamănă a mâncare. Spaţiile sunt curăţate din grija pentru sănătatea animalelor, nu pentru ochii şi nasul vizitatorilor. Dar păstrarea reputaţia familiei mele ca deţinătoare de grădină zoologică nu mă interesa câtuşi de puţin în cazul de faţă. Peste câteva săptămâni, Richard Parker s-a constipat şi nu mai elimina decât o dată pe lună, deci sarcina mea periculoasă era cam inutilă din punct de vedere sanitar. De fapt, o făceam din cu totul alte motive: prima oară când s-a uşurat, am observat că a încercat să ascundă rezultatul. Semnificaţia era clară. A arăta fecalele înseamnă a dori să-ţi arăţi supremaţia. A le ascunde, sau a încerca să le ascunzi, e un semn de respect – de respect pentru celălalt.

Puteam să-mi dau seama că îl intimidam. Stătea aplecat, cu urechile lipite de cap, şi mârâia încet. Am acţionat repede, nu numai ca să nu mă atace, ci şi ca să-i dau semnalul potrivit. Am luat fecalele în mână, le-am mirosit cu zgomot şi m-am uitat la el cu intenţie, cu ochii mari deschişi (dacă ar fi ştiut că de frică!), atât cât să-l fac să se teamă, nu să-l provoc. Cu fiecare privire, suflam în fluier, ameninţător, lung. Uitându-mă fix la el (pentru toate animalele, acesta e un semn de agresivitate) şi suflând în fluier, l-am anunţat că era dreptul meu, dreptul de stăpân, să-i iau şi să-i miros fecalele, dacă voiam. Vedeţi, nu eram îngrijitor, eram dresor. Şi a mers. De atunci, Richard Parker nu s-a mai uitat fix la mine; privirea îi plutea undeva în aer sau peste mine. Era ceva palpabil, la fel ca excrementele pe care le ţineam în mână; era recunoaşterea supremaţiei. De fiecare dată, exerciţiul mă seca de energie, din cauza tensiunii, dar mă simţeam în al nouălea cer.

Dacă am pomenit despre asta, şi eu m-am constipat. Era rezultatul dietei, prea multe proteine şi prea puţină apă. Pentru mine, actul de a mă uşura, care se întâmpla o dată pe lună, era departe de a fi un moment de uşurare. Era un eveniment îndelungat, dureros, care mă lăsa scăldat în sudoare şi extenuat, o încercare mai rea decât febra.

Cum se micşorau proviziile, am redus raţia zilnică până am ajuns să respect indicaţiile manualului: doi biscuiţi la opt ore. Îmi era foame tot timpul. Mă gândeam la mâncare tot timpul. Cu cât aveam mai puţină mâncare, cu atât visam la porţii mai mari. Mâncarea din fanteziile mele ajunsese să fie la fel de mare ca India. Un Gange de supă. Lipii indiene fierbinţi cât Rajasthanul. Boluri de orez cât Uttar Pradesh. Îngheţate cât Himalaya. Visele mele se perfecţionaseră: aveam toate ingredientele proaspete şi în cantităţi suficiente; cuptorul sau tigaia erau la temperatura potrivită; proporţia era întotdeauna exactă; nimic nu era ars sau crud, prea fierbinte sau prea rece. Toată mâncarea era pur şi simplu perfectă, numai că nu puteam ajunge la ea.

Încet, încet, a început să-mi crească apetitul. Dacă la început evisceram peştele şi-i curăţăm pielea, mai târziu doar îl spălam înainte de a-mi înfige dinţii în el, cu satisfacţie. Îmi aduc aminte că peştii zburători erau destul de fragezi şi gustoşi. Doradele erau mai tari şi aveau un gust mai pronunţat. Am început să le mănânc şi capul, în loc să i-l arunc lui Richard Parker sau să-l folosesc drept momeală. A fost o mare descoperire că puteam să sug fluidul proaspăt nu doar din ochii peştilor mari, ci şi din vertebrele lor. Ţestoasele, pe care le tăiam şi le aruncam spre Richard Parker, ca pe un bol de supă fierbinte, deveniseră preferatele mele.

Pare imposibil să-ţi imaginezi că odată, demult, mă uitam la ţestoase ca la o masă cu zece feluri de mâncare deosebite, o alternativă la peşte. Dar aşa a fost. Prin venele lor curgea un lichid dulce care trebuia băut imediat ce le tăiai gâtul, pentru că se coagula în mai puţin de un minut. Cele mai bune mâncăruri poriyals sau kootus{4} nu puteau egala acea delicatesă care era carnea de ţestoasă. Niciun cardamon paysam{5} nu se compara ca dulceaţă şi fineţe cu ouăle sau grăsimea de ţestoasă. Un amestec de inimă, plămâni, ficat, carne şi intestine, la care se adăuga peşte, totul cu un sos de gălbenuşuri şi albuşuri, era un thali de neîntrecut. Spre sfârşitul călătoriei mele, ajunsesem să mănânc tot ce îmi putea oferi o ţestoasă. Uneori, găseam crabi în algele care se lipeau de carapacea ei. Şi tot ce era în stomacul ei trecea în al meu. Petreceam ore întregi rozând o lăbuţă sau oase şi sugându-le măduva. Mâncam automat, la fel ca maimuţele, care iau şi ultima firimitură pe care o găsesc şi o bagă în gură, fără să se gândească.

Carapacele îmi prindeau foarte bine. Nu m-aş fi putut descurca fără ele. Erau bune nu numai ca scut, ci