Era înspăimântător cum un stomac plin te făcea să fii bine dispus. Cum mâncam şi beam, cum mi se schimba dispoziţia. Era o existenţă teribil de imprevizibilă. Zâmbetul meu depindea de carnea de ţestoasă.

Până când am terminat ultimul biscuit, totul era bun de mâncat, indiferent de gust.

Puteam să pun orice în gură, puteam mesteca şi înghiţi orice – delicios, scârbos sau fără gust – atâta vreme cât nu era sărat. Dezvoltasem o repulsie pentru sare care încă nu mi-a trecut.

O dată, am încercat să-i mănânc fecalele lui Richard Parker. S-a întâmplat la început, când nu mă obişnuisem cu foamea şi imaginaţia căuta cu înfrigurare soluţii. Îi dusesem apă proaspătă cu ceva timp înainte. După ce o băuse dintr-o sorbire, dispăruse sub prelată, iar eu începusem să-mi fac ceva de lucru pe la cufăr. Cum făceam adesea în acele zile, trăgeam cu ochiul pe sub prelată să mă asigur că nu avea intenţii necurate. De data asta, avea. Era chircit, cu spatele rotunjit şi picioarele din spate depărtate. Îşi ţinea coada în sus, atingând prelata. Poziţia spunea totul. Imediat mi-a venit în gând hrana, nu igiena animală. Am decis că primejdia era mică. Era întors şi nu i se vedea capul. Dacă-i respectam liniştea, s-ar fi putut să nu mă observe. Am înşfăcat o cană şi am întins braţul. Cana a ajuns la ţanc. În momentul când a ajuns la capătul cozii, tigrul s-a uşurat, fecalele semănând cu un balon de gumă neagră. A căzut în cană cu un zgomot care semăna în mintea mea disperată cu cel al unei monede de cinci rupii care cădea în cana unui cerşetor; ştiu că unii o să creadă ca mi-am pierdut orice urmă de omenie făcând asta, dar sunt sigur că nimeni nu-şi poate imagina prin ce suferinţe treceam. Zâmbetul mi-a făcut buzele să plesnească. I-am fost recunoscător lui Richard Parker. Am retras cana. Am luat excrementele în mână. Erau calde, dar nu miroseau urât. Erau ca nişte bile de gulab jamun{6}, dar nu aveau moliciunea acestora. De fapt, erau tari ca piatra. Dacă încărcai o muschetă cu ele, ai fi putut să omori un rinocer.

Le-am pus înapoi în cană şi am adăugat un pic de apă. Le-am acoperit şi le-am pus deoparte. Îmi lăsa gura apă. Când n-am mai putut îndura aşteptarea, am început să mănânc. N-am putut. Aveau gust înţepător, dar nu era asta. Era mai degrabă concluzia gurii mele, imediată şi evidentă: nu era nimic bun în ele. Erau deşeuri, n-aveau nimic nutritiv. Le-am scuipat şi mi-a părut rău că irosisem apa. Am luat cangea să strâng ce mai rămăsese din fecalele lui Richard Parker. Le-am aruncat direct în mare.

După câteva săptămâni, corpul a început să mi se deterioreze. Tălpile şi gleznele au început să se umfle şi mi-era greu să stau în picioare.

Erau mai multe ceruri. Cerul era invadat de nori albi mari, plaţi la bază şi bombaţi deasupra. Cerul era complet lipsit de nori, de un albastru care-ţi zdruncina simţurile. Cerul era o pătură grea şi sufocantă de nori negri, dar fără să anunţe ploaie. Cerul era uşor acoperit. Cerul era presărat de nori mici, albi, ca lâna. Cerul era brăzdat de nori înalţi, subţiri care păreau făcuţi din vată scărmănată. Cerul era o ceaţă lăptoasă fără formă. Cerul era o adunare de nori negri şi ameninţători de ploaie care treceau. Cerul era pictat cu un număr mic de nori plaţi care arătau ca nişte limbi de nisip. Cerul era un bloc ce permitea un efect vizual asupra orizontului: lumina soarelui inundând oceanul, cu delimitarea clară între lumină şi umbră. Cerul era o perdea de ploaie neagră şi îndepărtată. Cerul era făcut din nori pe mai multe niveluri, unii subţiri şi opaci, alţii ca fumul. Cerul era negru şi mă împroşca. Cerul era o perdea de apă care cădea, un potop fără sfârşit care îmi încreţea pielea şi mă îngheţa.

Erau mai multe mări. Marea răgea ca un tigru. Marea susura ca un prieten care-ţi spunea un secret la ureche. Marea zornăia ca mărunţişul din buzunar. Marea tuna ca o avalanşă. Marea scârţâia ca şmirghelul pe lemn. Marea era ca un om care vomită. Marea era nemişcată.

Între cele două, era vântul.

Şi toate nopţile şi lunile.

A fi naufragiat înseamnă a fi tot timpul în mijlocul unui cer. Oricâte lucruri pot părea să se schimbe – marea pare să treacă de la şoaptă la furie, cerul poate să se schimbe din albastru în alb şi apoi în negru – geometria nu se schimbă niciodată. Privirea îţi e întotdeauna raza unui cerc. Circumferinţa e din ce în ce mai mare. De fapt, cercurile se multiplică. A fi naufragiat înseamnă a fi prins într-un îngrozitor balet de cercuri. Eşti în centrul unui cerc, în timp ce alte două, opuse, se rotesc deasupra ta. Soarele te supără ca o mulţime de oameni, zgomotoasă, invazivă, care te face să-ţi acoperi urechile, să închizi ochii, să te ascunzi. Luna te supără aducându-ţi mereu aminte de singurătate; deschizi ochii ca să scapi de singurătate. Când te uiţi în sus, te întrebi dacă în centrul furtunii solare, în mijlocul Mării de Linişte, nu mai este şi altcineva care se uită în sus, prizonier al geometriei, ca şi tine, luptându-se cu frica, furia, nebunia, disperarea, apatia.

Altfel, a fi naufragiat înseamnă a fi prins între extreme extenuante. Când e lumină, deschiderea mării te orbeşte şi te înspăimântă. Când e întuneric, eşti claustrofobic. Când e zi, ţi-e cald, vrei să te răcoreşti şi visezi la îngheţată. Când e noapte, ţi-e frig şi vrei să te încălzeşti învelindu-te în pături. Când e caniculă, eşti deshidratat şi ai vrea să fie umed. Când plouă, aproape te îneci şi vrei să fii uscat. Când ai mâncare, e prea multă şi faci risipă. Când nu e, mori de foame. Când marea e nemişcată, vrei să vezi valuri. Când te afli între ziduri de