apă, suferi de frica de spaţii deschise şi ai vrea ca marea să fie nemişcată. Aceste dorinţe opuse au loc uneori în acelaşi timp. Când soarele este arzător şi aproape leşini de căldură, eşti conştient că asta e bine pentru dispozitivele de distilat apa de mare sau pentru uscarea peştilor. Când cade ploaia şi-ţi împrospătează rezervele de apă dulce, eşti conştient că proviziile s-ar putea să se strice. Când e furtună şi e clar că ai supravieţuit atacului cerului şi trădării mării, bucuria îţi e temperată de mânia că atâta apă cade direct în mare şi de îngrijorarea că e poate ultima ploaie pe care o vei vedea vreodată, că vei muri de sete înainte de următoarea.

Cele mai rele extreme sunt plictiseala şi groaza. Uneori, viaţa este un pendul care oscilează între cele două. Marea nu se mişcă. Nu adie nicio boare de vânt. Orele nu se mai sfârşesc. Eşti atât de plictisit încât cazi într-o stare de apatie, aproape în comă. Apoi, marea devine agitată şi eşti un ghem de emoţii. Totuşi, nici aceste extreme nu sunt distincte. Există elemente de groază în mijlocul plictiselii: izbucneşti în lacrimi; ţi-e groază; ţipi; te răneşti cu bună ştiinţă. Şi atunci când eşti cuprins de groază – cel mai rău vierme – poţi să te simţi plictisit, obosit de toţi şi de toate.

Numai moartea îţi excită emoţiile consecvent, fie că o contempli atunci când viaţa e sigură şi plată, fie că o simţi când viaţa îţi e ameninţată şi preţioasă.

Viaţa într-o barcă de salvare nu e viaţă. E ca o ultimă partidă a unui joc de şah, un joc în care au mai rămas puţine piese. Elementele sunt foarte simple, miza e mare. Din punct de vedere fizic, e dificil, din punct de vedere moral, e ucigător. Trebuie să schimbi ceva dacă vrei să trăieşti. Îţi iei fericirea de unde poţi. Ajungi la un punct care este fundul iadului, dar, cu toate acestea, stai cu braţele încrucişate şi cu un zâmbet pe faţă şi simţi că eşti cea mai fericită persoană din lume. De ce? Pentru că ai la picioare un peştişor mort.

Capitolul 79

Erau rechini în fiecare zi, mai ales rechini makos şi din cei albaştri, dar şi rechini oceanici; o dată, a fost chiar un rechin tigru venit direct din cele mai negre coşmaruri. Preferau zorile şi apusul. Niciodată nu ne deranjau. Uneori, coada unuia lovea marginea bărcii. Nu cred că era accidental (şi alte vietăţi o făceau, ţestoasele, chiar doradele). Cred că era modul lor de a determina natura obiectului. O lovitură cu barda peste bot îl îndepărta pe atacator, făcându-l să se scufunde. Singura problemă cu rechinii era că era riscant să fii în apă în acelaşi timp cu ei, ca şi cum ai fi trecut dincolo de un semn pe care scria „Câine rău”. Altfel, îmi erau dragi. Erau ca nişte prieteni vechi plini de resentimente care nu recunoşteau că mă plac, cu toate că veneau să mă viziteze mereu. Rechinii albaştri erau mai mici, nu mai mult de un metru şi jumătate lungime, şi cei mai frumoşi, lungi şi supli, cu o gură mică şi branhii aproape invizibile. Spatele era de un bleumarin viu, iar burta albă; culorile deveneau gri sau negru, atunci când erau la adâncime, şi străluceau surprinzător, la suprafaţă. Rechinii makos erau mai mari şi aveau gura plină de dinţi înfricoşători, dar şi ei aveau culori frumoase: un albastru-indigo care sclipea în soare. Rechinii oceanici erau adesea mai scurţi decât makos – unii aveau cel mult trei metri şi jumătate – dar erau mai solizi şi aveau aripioare dorsale imense; când înotau la suprafaţă, arătau ca nişte steaguri de război, o privelişte înspăimântătoare. Mai mult, aveau şi o culoare spălăcită, un fel de gri-brun, iar vârfurile albe ale înotătoarelor nu erau prea arătoase.

Am prins câţiva rechini mici, mai ales albaştri, dar şi câţiva mako. De fiecare dată la apus, şi i-am prins cu mâinile goale când s-au apropiat de barcă.

Primul a fost cel mai mare, un mako de mai mult de un metru şi jumătate. Venise şi plecase de mai multe ori. Pe când se apropia din nou, l-am apucat de coadă, unde era mai subţire. Pielea dură mi-a permis să-l ţin şi, fără să-mi dau seama ce făceam, am tras. El a sărit şi aproape mi-a smuls mâna. Apoi, a sărit în aer într-o jerbă de stropi, spre încântarea mea. Pentru o fracţiune de secundă, n-am ştiut ce să fac. Era mai mic decât mine, dar oare nu mă simţeam eu un fel de Goliath? Nu trebuia să-i dau drumul? M-am întors, m-am balansat şi am aruncat rechinul peste copastie, căzând pe prelată. A căzut pe teritoriul lui Richard Parker. A aterizat cu o bufnitură şi a început să se zbată aşa de tare că mi-era teamă că o să strice barca. Richard Parker a devenit curios. A atacat imediat.

A început o luptă epică. Pentru zoologi, aflaţi următoarele: tigrul nu atacă rechinul cu dinţii, ci cu ghearele. Richard Parker a început să lovească rechinul. Tremuram la fiecare lovitură. Erau teribile. O singură lovitură ar fi omorât un om, ar fi transformat o mobilă în aşchii, ar fi distrus o întreagă casă. Rechinului nu-i plăcea tratamentul, asta era sigur, după modul cum se învârtea şi cum îşi lovea coada de podea şi încerca să muşte.

Era poate pentru că Richard Parker nu era obişnuit cu rechinii sau pentru că nu întâlnise niciodată un peşte prădător – nu ştiu, oricum, s-a întâmplat: un accident, una dintre acele dăţi când mi s-a adus aminte că Richard Parker nu era perfect, că putea să greşească şi el, chiar dacă avea instincte de prădător. Şi-a băgat laba în gura rechinului. Mako a închis gura. Imediat, Richard Parker s-a ridicat pe picioarele din spate. Rechinul era în aer, dar nu voia să-i dea drumul. Richard Parker a căzut înapoi, a deschis gura şi a scos un răget groaznic. Am simţit cum mă loveşte o pală de aer cald. Aerul