a tremurat vizibil, ca vara, pe un drum asfaltat. Pot să-mi imaginez că undeva, departe, la 242 kilometri, cel ce stătea de pază pe un vas s-a uitat în sus, uimit, ca mai târziu să raporteze un lucru ciudat, că a auzit o pisică mieunând. Câteva zile mai târziu, încă auzeam răgetul. Dar rechinul e surd, aşa se spune. Deci, în timp ce eu, care nu mă gândisem niciodată să-l ciupesc de labă sau să-l muşc, doamne fereşte, am primit răgetul direct în faţă şi am început să tremur ca o piftie de frică, rechinul n-a perceput decât o vibraţie uşoară.

Richard Parker a început să zgârie capul rechinului cu gheara de la laba liberă şi a început să-l muşte în timp ce labele din spate îi sfâşiau stomacul şi spinarea. Rechinul nu-i dădea drumul şi bătea din coadă. Cu efort deosebit, am reuşit să mă controlez, să ajung pe plută şi să mă îndepărtez. Am văzut scântei de portocaliu şi bleumarin, de piele şi blană, pe când barca se legăna dintr-o parte în alta. Răgetul lui Richard Parker era pur şi simplu îngrozitor.

În cele din urmă, barca nu s-a mai mişcat. După câteva minute, l-am văzut pe Richard Parker ridicându-se şi lingându-şi laba stângă.

În zilele următoare, şi-a petrecut mult timp oblojindu-şi cele patru labe. Pielea rechinului este acoperită cu mulţi tuberculi care o fac dură ca glaspapirul. Fără îndoială că se tăiase încercând să omoare rechinul. Laba stângă era rănită, dar nu părea foarte grav; nu-i lipsea niciun deget sau gheară. Cât despre mako, cu excepţia cozii şi a zonei din jurul gurii, care erau neatinse, restul era măcelărit. Peste tot erau bucăţi de carne roşiatică şi de organe rupte.

Am reuşit să strâng câteva resturi cu ajutorul căngii, dar, spre dezamăgirea mea, vertebrele de rechin nu reţin fluidele. Cel puţin carnea era gustoasă şi nu avea gust de peşte, iar bucăţile de cartilaj erau crocante, după atâta hrană moale.

După aceea, am prins rechini mai mici, pui. Am descoperit că puteam să-i omor mai repede înfigându-le cuţitul între ochi decât să folosesc securea.

Capitolul 80

Dintre toate doradele, îmi aduc aminte de una mai ales. Era o dimineaţă înnorată şi eram în mijlocul unei furtuni de peşti zburători. Richard Parker se repezea la ei. Eu eram ghemuit sub o carapace de ţestoasă, încercând să mă adăpostesc. Aveam o cange şi o bucată de plasă. Speram să prind ceva peşte. Nu prea aveam noroc. Un peşte a trecut pe lângă mine. Dorada care-l urmărea a sărit din apă. Îşi făcuse un calcul prost. Peştele a reuşit să ajungă din nou în apă, dar ea a lovit copastia ca o ghiulea de tun. Sunetul a zguduit toată barca. Sângele a ţâşnit şi s-a împrăştiat pe prelată. Am reacţionat. Am ajuns la doradă chiar înaintea unui rechin. Am tras-o în barcă. Era moartă şi corpul ei era un curcubeu de lumini. Ce pradă! m-am gândit cu emoţie. Datorită ţie, Isus-Matysa. Peştele era gras şi cărnos. Probabil cântărea mai mult de optsprezece kilograme. Ar hrăni o hoardă. Ochii şi coloana vertebrală ar iriga un deşert.

Dar, capul mare al lui Richard Parker se întorsese către mine. L-am văzut cu coada ochiului. Peştii zburători continuau să vină, dar nu-l mai interesau; centrul atenţiei era peştele din mâna mea. Era la doi metri şi jumătate depărtare. Gura îi era pe jumătate deschisă şi o aripioară de peşte îi atârna în colţul gurii. Şi-a arcuit spatele. Coada a început să i se mişte. Era clar: era pe punctul de a mă ataca. Era prea târziu să fug sau să suflu în fluier, îmi venise ceasul.

Dar era şi timpul. Suferisem destul. Îmi era atât de foame.

Şi astfel, într-un moment de nebunie provocat de foame pentru că eram mai dornic să mănânc decât să supravieţuiesc fără niciun fel de apărare, gol din toate punctele de vedere, l-am înfruntat pe Richard Parker. Deodată, forţa fizică brută s-a transformat în slăbiciune morală. Nu se compara cu forţa mentală pe care o aveam eu. M-am uitat la el fix, sfidător. Orice administrator de grădină zoologică vă va spune că un tigru, sau orice felină, nu va ataca atunci când cineva se uită la el, ci va aştepta până când celălalt animal îşi va întoarce privirea. Dar una e să ştii asta şi alta e să o aplici (şi aceste cunoştinţe sunt inutile atunci când te afli în faţa mai multor animale. În timp ce te uiţi la unul dintre ei, celălalt te va ataca pe la spate). Pentru două, trei secunde, s-a dat o bătălie teribilă a minţilor pentru autoritate între un tigru şi un băiat. Avea nevoie doar de o săritură ca să mă înşface. Dar i-am susţinut privirea.

Richard Parker şi-a lins nasul, a mârâit şi s-a întors. A lovit supărat un peşte zburător. Câştigasem. Am respirat cu neîncredere, am luat dorada în braţe şi m-am dus pe plută. Puţin timp după aceea, i-am dat lui Richard Parker o bucată mare din peşte.

Din acea zi, am simţit că nu se mai punea problema supremaţiei şi am început să petrec mai multă vreme pe barcă, mai întâi la prora, apoi, când m-am simţit mai stăpân pe mine, pe prelată, care era mai confortabilă. Încă îmi era frică de Richard Parker, dar numai când trebuia. Simpla lui prezenţă nu mă mai îngrijora. Te poţi obişnui cu orice – oare n-am spus asta deja? Nu toţi supravieţuitorii spun asta?

Iniţial m-am întins pe prelată sprijinindu-mi capul pe partea rulată. Era ridicată un pic – cum capetele bărcii erau mai sus decât mijlocul – şi astfel puteam să-l ţin pe Richard Parker sub observaţie.

Mai târziu, m-am întors pe partea cealaltă, sprijinindu-mi capul deasupra băncii din mijloc, cu spatele la Richard Parker şi la teritoriul lui. În această poziţie, eram mai departe de marginile bărcii şi mai puţin expus la vânt şi la bătaia valurilor.

Capitolul 81

Ştiu că e greu să credeţi că am supravieţuit. Când mă uit înapoi, şi mie îmi vine greu să cred.

Una dintre explicaţii a fost că