Darie îl ascultase surprins, concentrat.

— Miliarde de ani, repetă în șoaptă. Știu, știu, dar ce să facem cu ele, cu miliardele de ani?

— Să însuflețim Pămîntul, și apoi sistemul solar, și galaxiile, și tot ce-o mai fi pe-acolo, și pe care nu le știm încă. Să le însuflețim, adică să le aducem la viață și să trezim spiritul care zace alienat în orice viață. Să binecuvîntăm întreaga Creație, așa cum vă place la unii dintre dumneavoastră să spuneți.

[1] Sîntem terminați, Ivane! Sîntem oameni săraci! (fr.) (n. r.)

[2] Salvează-ne sufletele! Binecuvîntează-ne inimile, Ivane! (engl.) (n. r.)

[3] Tu te ridici la cer. În paradis, Ivan, în fața Tatălui Ceresc. În fața Fecioarei (fr.) (n. r.)

[4] Fragment din Faust de Goethe, (trad. Lucian Blaga) Am studiat cu rîvnă, ah, filozofiaDin scoarță-n scoarță, dreptul, medicina,Și din păcate chiar teologia,Arzînd de zel… (germ.) (n. r.)

[5] Colecție de scrieri de Marcel Proust lansată în 1919 (n. r.)

[6] Mortiere Brandt de 8,14mm (n. r.)

[7] În Ceruri, Ivane, în fața Sfintei Treimi (fr.) (n. r.)

VARIANTA COMPLETĂ A ACESTUI VOLUM VA FI DISTRIBUITĂ PE BAZĂ DE DONAȚIE (dați un click pe butonul PayPal din pagina III)

Veți primi volumul la adresa dvs. de email. Acesta va avea inserat în metadata un cod unic de identificare.

Înaintau amîndoi în vîrful picioarelor, cu mare grijă, și de cîte ori podeaua scîrțîia mai puternic, se opreau brusc, ținîndu-și răsuflarea. Și în acea clipă, aproape fără să-și dea seama, Ieronim apăsa butonul lămpii de buzunar și rămîneau pe întuneric.

— Să nu-ți fie teamă, îi șopti cînd, puțin timp în urmă, se împiedică de o frînghie pe care nu o putuse vedea și, rezemîndu-se, ca să nu cadă, de un dulap, una din uși se deschise încet, scîrțîind prelung, ca un geamăt înfundat. Să nu-ți fie teamă. Nu e nimeni în toată casa…

— Atunci de ce vorbești atît de încet? îl întrebă celălalt.

Ieronim reaprinse lanterna și roti de cîteva ori conul de lumină în jurul băiatului, fără să-l înalțe totuși pînă în dreptul figurii. Dar nu avea nevoie. O vedea destul de bine: fața ofilită de licean, cu ochii adînciți nefiresc în orbite, buzele subțiri și părul tuns scurt, cu un început de breton pe frunte.

— Spuneai că te cheamă Vlad, nu e așa?

— Vlad. Vladimir Iconaru.

— Află de la mine, amice Iconaru, spuse apropiindu-și puțin capul, că niciodată, nimeni, în nici o piesă de teatru, în nici un roman, în nici o poezie, nimeni, repet, n-a cutezat să vorbească cu glas normal cînd se introduce noaptea în podul unei case străine și se introduce, ca noi, cu un scop bine precizat: să găsească lada în care văduva eroului de război, generalul Iancu Calomfir, a păstrat cu pietate uniformele de gală ale soțului ei; să găsească, zic, lada, să-i spargă lacătul și să fure cele două uniforme. Repet, să fure două uniforme de general.

— Dar spuneai că sînteți rude…

— Sîntem. Mai mult: tatăl meu era nepotul favorit al văduvei general Iancu Calomfir. Dar ce-are a face? Ne-am introdus în acest pod cu chei false, la căderea nopții, ca să căutăm un anumit obiect și să-l furăm. E adevărat, un obiect de artă poate de un anumit interes istoric, dar fără valoare: două uniforme.

— Și o colecție de coleoptere, adăugă Vladimir.

Ieronim își înălță din nou lanterna și, de data aceasta, își concentră lumina deasupra capului băiatului, apoi îi făcu semn să-l urmeze. Dar după cîțiva pași se opri.

— N-am mai fost de mulți ani în acest pod, începu cu un glas neutru. Dar îmi aduc foarte bine aminte toate obiectele, toate aceste dulapuri, lăzi și cufere, și i le arătă plimbîndu-și lanterna de-a lungul pereților. Îmi aduc, de asemenea, foarte bine aminte de poziția lăzii cu uniforme: este acolo, la vreo zece metri în fața noastră, deși n-o putem încă vedea, pentru că e ascunsă de nenumărate alte lăzi, cufere și multe, foarte multe pachete cu ziare vechi. Dar un singur lucru nu-mi aduc aminte, Vladimir Iconaru: nu-mi aduc aminte să-ți fi vorbit de o colecție de coleoptere. Ți-am spus doar atît: că în această casă există multe insectare, că există mai ales o foarte bogată colecție de fluturi…

— Păcat! Și fluturii sînt frumoși, dar marea mea pasiune sînt coleopterele…

Ieronim își lăsă ușor capul pe spate și-l privi surprins, cercetător.

— Interesant, continuă după cîteva clipe, și trebuie să recunosc, nu mă așteptam. Dacă aș scrie vreodată un tratat de morală, ar trebui să discut și cazul dumitale. Căci ești un caz interesant; într-un cuvînt, accepți cu entuziasm condiția de spărgător pentru o colecție de coleoptere, dar eziți, sau mai precis ești turburat de scrupule, cînd afli că e vorba numai de fluturi…

— Nu ezit! protestă Iconaru îmbujorîndu-se. Pentru că de fapt nu e furt. Sînteți rude. E vorba de aceeași familie… Și apoi, adăugă coborînd glasul, toți sînt morți.

— De ce spui toți?

— Toți care au trăit în casa asta, generalul și văduva lui, și copiii pe care i-au avut, și care au murit pe rînd, unii în război, alții în bombardament. Nu mi-ai spus alaltăieri că au murit toți, și casa e pustie, iar dacă n-a luat-o nimeni pînă acum, este pentru că a rămas șubredă de la bombardament, și că poate au s-o dărîme la primăvară?

Ieronim îl privi din nou, lung, cu