Ieronim ridică obosit din umeri.

— A intervenit ceva. O nimica toată…

— Puteai să-mi povestești, continuă Vladimir, căci nu mi-ar fi fost frică. Și acum poți să-mi povestești, îmi place să ascult pe alții povestindu-mi. Mă întreb atunci, mă tot întreb: Cînd o să-mi vină și mie rîndul, eu ce-am să povestesc? Să le spun ce mi s-a întîmplat, o dată, noaptea, la stînă?

Ieronim își trecu din nou mîna, nervos, prin păr.

— A intervenit ceva, și spectacolul a dispărut. S-a reîntors în neant. A lăsat loc altor probleme, unele mai banale, altele, mai precis una din ele, extrem de importantă, capitală. Nu ghicești? Ai făcut să intervină, recunosc, fără voia dumitale ideea morală: diferența dintre coleoptere și fluturi.

— …Și lepidoptere, preciză Iconaru.

Ieronim reaprinse lanterna și, cu grijă, ca să nu-l orbească, îl privi lung.

— Să ne grăbim, spuse pornind brusc înainte. Că a început să se facă frig.

Se simțea urmărit și încetinise pasul, așteptînd din clipă în clipă să se audă strigat din spate. Dar necunoscuta șovăia. Atunci își rezemă cutia violoncelului de peretele coridorului și, alene, începu să-și caute batista.

Începu prin a-și descheia laborios pardesiul.

— Maestre! auzi deodată, în spatele lui, o voce neașteptat de limpede și robustă, de contraltă. Maestre, e adevărat că nu mai dați lecții particulare?

Antim întoarse capul și o privi, încercînd să pară surprins, își scoase batista, și-o trecu, absent, pe frunte, apoi rămase cu ea în mînă.

— E adevărat, spuse. M-am hotărît să nu mai dau lecții particulare pentru că…

În clipa aceea parcă ar fi văzut-o pentru întîia oară și o privi adînc, mirat, aproape în panică. Începu să se șteargă repede cu batista pe frunte, pe obraji.

— Să nu crezi că-mi tremură mîna, spuse, încercînd să zîmbească.

— Sînteți obosit, Maestre…

— E și oboseala, dar e și altceva. Mi s-a părut că am mai zărit undeva figura asta, figura dumitale, vreau să spun…

Fata se apropie mai mult de el, plecîndu-și ușor umerii.

— Nu mi-a scăpat nici un concert, Maestre! Vă urmăresc de cinci ani, de cînd eram încă la Conservator… Și din toată orchestra, nu vă privesc – și nu vă ascult – decît pe d-stră!

— Nu, nu mă gîndeam la asta, o întrerupse, continuînd s-o privească și trecîndu-și batista dintr-o mînă într-alta. Ești româncă? Vreau să spun, ai trăit aici, în București?

Fata se îmbujoră brusc.

— Părinții mei sînt din provincie, dar eu am fost crescută aici.

— Ah, deci am avut dreptate. Într-un anumit sens, ești străină, vii din altă parte?

Fata clătină din cap, zîmbind încurcată. În acea clipă, Antim observă cu emoție că are gura foarte mare și dinții neregulați – și asta îi dădea un aer de frumusețe sălbatică, amenințătoare, aproape agresivă.

— Auzisem dar nu-mi venea să cred. Ar fi îngrozitor, îmi spuneam, ar fi îngrozitor să fie adevărat că Maestrul nu mai dă lecții particulare, tocmai acum, cînd mi-am găsit slujbă și am bani. Tocmai acum, cînd puteam lua și eu lecții. Măcar cîteva. Măcar o lecție, două pe lună, adăugă văzîndu-l că tace privind-o neliniștit, parcă nici n-ar fi ascultat-o, ci i-ar fi urmărit doar mișcările buzelor și lumina, cînd umedă, cînd mată, a dinților.

Își împături batista, o puse în buzunar și începu să-și încheie nasturii de la pardesiu.

— Îmi pare rău, spuse apucînd cutia violoncelului. M-am hotărît să renunț la lecțiile particulare cînd mi-am dat seama că nu izbutesc. Nu izbutesc nici în doi ani, nici în patru sau cinci: pur și simplu, nu izbutesc…

Întoarse capul și văzu că, în fundul coridorului, luminile începeau să se stingă.

— Trebuie să mergem, adăugă, că altminteri riscăm să găsim poarta încuiată.

Înainta totuși agale, ținîndu-și violoncelul în mîna stîngă și încercînd, cu dreapta, să-și ridice gulerul pardesiului.

— Înțelegi ce vreau să spun. Într-o bună zi mi-am dat seama că nu izbutesc să-i ajut, adică să-i fac să mă întreacă…

Fata izbucni deodată în rîs, și cu un gest scurt familiar se apropie de el și-i luă brațul.

— Maestre, începu cu fervoare, nici nu bănuiți cît sînt de fericită!

Auzisem atîtea despre d-stră. Ce nu se spunea, ce nu se povestea despre Maestrul Manolache Antim! Dar asta nu mi-a spus-o nimeni, și nu aveam cum s-o ghicesc. Știam doar atît: că, într-un anumit fel, nici d-stră n-ați avut noroc.

Antim se opri și o privi din nou, pe deasupra ochelarilor, derutat.

— N-ați avut noroc de elevi, Maestre. Cine a venit să învețe cu d-stră? Tot felul de premianți. Premiul I și Premiile II. Poate chiar și cîțiva cu Premiul III. Dar ceilalți, Maestre? Ceilalți? repetă ea subliniind cuvîntul și apropiindu-și mai mult fața de el.

— Adică cum, ceilalți?

— Da, Maestre, ceilalți, cei mistuiți de ambiție și urmăriți de nenoroc, cei mai numeroși de altfel. Ca Horia Grădișteanu bunăoară, de care n-a auzit nimeni pentru că s-a sinucis la optsprezece ani. Sau ca Maria Da Maria. Asta, Maria Daria Maria, sînt eu, adăugă coborînd glasul. Dar la școală mi se spunea Maria Da Maria…

— Trebuie să ne grăbim, că altminteri riscăm să…

— Lăsați-mă pe mine să duc violoncelul, îl întrerupse.

Gestul fusese atît de neașteptat, încît nu se împotrivi. Încurcat, își duse amîndouă mîinile în jurul gîtului, încercînd să-și potrivească fularul sub gulerul ridicat al pardesiului.

— Dacă aș fi avut cu zece ani mai puțin, m-aș fi supărat, spusese.

— V-ați fi supărat și acum, îl întrerupse ea din nou, dacă ar fi fost altcineva, un alt gen de femeie, vreau să spun. N-are importanță dacă ar fi fost tînără sau mai puțin tînără. Diferența nu trebuie căutată în vîrsta femeilor, ci în destinul lor.

Se opri brusc și strînse violoncelul cu amîndouă brațele, lipindu-l de corp.

— Maestre! exclamă cu un glas sugrumat, parcă ar fi fost gata să izbucnească în plîns. Maestre, dacă nu l-ați cunoscut pe Horia, atunci aveți în fața dumneavoastră ființa cea mai înzestrată și cea mai orgolioasă, aproape bolnavă de ambiție, dar și cea mai urmărită de nenoroc pe care ați întîlnit-o vreodată