Cu grijă, aproape cu emoție, Ieronim trase încet cearșaful, înfășurîndu-l și strîngîndu-l într-un colț. Vladimir apropiase mai mult lanterna și-i plimba conul de lumină de la un capăt la altul al lăzii. Ieronim nu-și putu reține un strigăt de surpriză:

— Numai la asta nu mă așteptam!… Și totuși, ar fi trebuit să mă gîndesc…

Cîteva clipe, priviră amîndoi, în tăcere, rochia verde-pal, cu gulerul înalt, de dantelă neagră.

— E neatinsă, șopti Ieronim, așa cum i-o adusese croitoreasa cu puține zile înainte. N-a mai apucat s-o îmbrace la serata de binefacere. O comandase special pentru serată, căci ea, Caty, era una din vicepreședintele societății. Dar avea groază de bombardamente și, cînd s-a dat alarma, și-a luat copiii și s-au dus în adăpostul antiaerian din capătul străzii, colț cu Popa Nan. Se opri și respiră adînc, de mai multe ori, ca și cum s-ar fi trudit să-și înăbușe suspinul. Praful și pulberea s-a ales de toți, adăugă. Covor de bombe. N-a mai rămas o casă în picioare din Popa Nan și pînă aici, lîngă noi, la vreo două sute de metri. Zadarnic s-a luptat Generăleasa, s-a dus pînă la Palat, să obțină o echipă specială, să dezgroape adăpostul și să-i caute. Să-i găsească măcar fata. Voia cu orice preț s-o înmormînteze cu rochia ei cea nouă. Cu rochia asta, adăugă apucîndu-i gulerul cu sfială și trăgînd-o încet spre el. Zadarnic. Nu s-a mai găsit nimic. Doar cenușă…

Întinse brațul cît putu mai mult, înălțînd rochia, iar Iconaru o lumină întreagă, plimbîndu-și lanterna de sus în jos.

— Dar, vezi, trebuia să mă gîndesc, reluă Ieronim, împăturind rochia și așezînd-o peste cearceaf. Trebuia să-mi închipui că Generăleasa o va păstra cu sfințenie, căci asta era tot ceea ce-i rămăsese de la Caty de la fata ei cea mai mică, și, pînă atunci, cea mai norocoasă, căci avea patru copii și fusese singura fericită în căsătorie. (Atunci, în ziua bombardamentului, nu știa că soțul ei, Vanghele, căpitanul Vanghele, trăgea să moară într-un spital din Iași.) Celelalte două fete nu avuseseră noroc în căsnicie. Una divorțase și trăia la Craiova; se încurcase cu un subdirector de Bancă. Iar cealaltă, Voica, mai bine să nu-mi mai amintesc de ea. În cele din urmă și-a pus capăt zilelor…

— Dumnezeu s-o ierte, spuse Iconaru și-și făcu cruce.

— Dumnezeu să le ierte pe toate, șopti Ieronim. Pe toate și pe toți, adăugă mai mult pentru sine, pentru că aproape nu i se auziră cuvintele. Parcă a fost blestem, ca într-o tragedie antică. N-a scăpat nici unul… Își îndreptă deodată umerii și-și ridică fruntea. Dar ce frumos ar fi fost să fie, doar așa, ca într-o tragedie antică, vorbi deodată cu un glas neașteptat de ferm. Să fie doar spectacol, dacă înțelegi ce vreau să spun. Toate astea să fi făcut doar parte dintr-o dramă, pe care mi-aș fi închipuit-o eu. Și, evident, pentru că aș fi inventat-o eu, ar fi fost mai adevărată decît tot ce s-a întîmplat. De aceea teatrul e mai adevărat, pentru că poți ieși dintr-o dramă și poți trece în alta. Sau poți ieși chiar din spectacol. Oricînd m-aș fi putut adresa Corului, și le-aș fi spus: „Acum, destul! V-am ascultat destul. E prea mult, prea multă tragedie! Să ne ducem cu toții la Caty și să-i cerem iertare: «Tante Caty, iartă-mă, i-aș fi spus, că iar te-am omorît; de astă dată te-am omorît cu toți copiii, într-un bombardament!…»”

Se încruntă și se aplecă mult deasupra lăzii. Începu să răscolească, grăbit, concentrat, dînd la o parte bluze țărănești, marame de borangic și broboade de lînă, fote, brîuri.

— Asta era marea lor pasiune, să se deghizeze în țărănci. Au adunat costume din toate provinciile țării, căci au fost crescute în cultul unității neamului românesc. De aceea trebuie să le respectăm această pasiune, cît ar părea ea de naivă. Cel puțin, nu se costumau, ca aristocrații occidentali din secolul XVIII, în păstori și păstorițe, în speranța, ridicolă, că ar putea recupera beatitudinea vieții pastorale, în mijlocul naturii, adică în preajma grotelor artificiale, a fîntînilor arteziene și a ruinelor preromantice…

Își dădu deodată seama că lui Iconaru îi tremură brațul.

— Te-a luat cu frig, nu e așa?

Căută printre costume, alese două broboade și i le așeză pe umeri.

— Încă puțină răbdare și, cînd ajungem la uniforme, le îmbrăcăm…

— Dar fluturii? întrebă Iconaru strîngîndu-și una din broboade în jurul gîtului. Cînd ajungem la fluturi?

Cîtva timp, Ieronim nu-i răspunse, căutînd tot mai nervos și mai repede, dînd la o parte rochii de fetițe, șaluri de dantelă, bluze și tricouri de toate culorile.

— Cutia cu fluturi, repetă Iconaru. Căci, în ceea ce mă privește, eu pentru asta am venit…

— Mai precis, cutiile cu fluturi, căci sînt multe, foarte multe.

Vorbind, Ieronim apucase cu emoție o rochie de mireasă, înălțînd-o cît putu mai sus, în bătaia lanternei, ca s-o poată admira mai bine.

— Asta oare a cui să fi fost? se întrebă, curios și totuși cu o urmă de tristețe în glas. După formă și material, a fost desigur utilizată cu mult înaintea vremii mele… Tot ți-e frig? se adresă lui Vladimir. Stai, să-ți mai pun ceva pe spate.

Găsi o fotă ardelenească și i-o așeză ca o pelerină pe umeri. Ar fi vrut să mai adauge ceva, dar zări un păianjen negru, uriaș, răsărit parcă atunci de sub ladă și, întinzînd repede piciorul, îl ajunse din urmă și-l strivi.

— Mă rog, cutiile cu fluturi, insistă Iconaru.

— Sînt jos, într-una din camere. Și nu e niciodată închisă cu cheia… Doar ce îmbrăcăm uniformele de general, ne încingem și cu cîte o sabie, dacă le mai găsim la locul lor în dulap – și i-l arătă, întinzînd brațul către ușă – și coborîm. Să nu-ți fie frică, nu ne poate surprinde nimeni. El, Maestro, e o rudă depărtată de-a mea, un fel de unchi. Oncle Vania, așa-i spun eu. Și îi cunosc bine obiceiurile. Nu se întoarce niciodată înainte de două,