ceva din el. Nici eu nu știu de ce. De zâmbetul lui. De felul în care i se simte barba când îmi trec degetele prin ea. De mâinile lui. Dar nu de el cu totul. Nu vreau un alt om, ci doar o bucată. O bucată pe care să o iau și să mi-o așez acolo unde doare.

Mâinile lui. Strânse în jurul meu noaptea, atunci când demonii ies și-mi zguduie corpul de groază și visele de urât. Sssst! Eram la el acasă, într-o seară. Ne uitam la un film. Pe ecran, o femeie se dezbrăca. Își desfăcea nasturii de la bluză unul câte unul, apoi, cu ea descheiată, își ridica sutienul deasupra sânilor. Bărbatul din fața ei i-a luat în palmă unul din sâni și i-a strâns ușor sfârcul. Femeia a scos un suspin. Mă bușește plânsul.

– Ce ai?

Aproape urlu. Îmi acopăr cu palmele sânul tăiat și jelesc cu disperarea mamelor de copii nenăscuți, ăia care se pierd pe drumul dinspre burtă către viață, lăsându-le pe femeile alea să-și apese cu mâinile pântecul gol, umplut altă dată de bătăile unei inimi. Înțelege. Oprește filmul și mă ia în brațe. Mă leagănă încet și plânsetele mi se schimbă în suspine. Mă bag cu totul în el, ca și cum pielea lui ar putea să șteargă urâtul din minte. Ca și cum ar putea să facă să-mi crească sânul la loc.

 

Azi-noapte însă, am fost singură în coșmarul meu. Doar cu furtuna de afară. Se făcea că tocmai primisem rezultatul de la o analiză și scria acolo, negru pe alb, că o nouă tumoare îmi crescuse la creier. Mi-au trebuit minute bune să reușesc să ies din visul ăla care mă țintuia pe loc cu aceeași forță ca și frica. Când am deschis în sfârșit ochii, am văzut că ploaia se oprise, iar ceasul arăta ora 11. Mi-ar fi plăcut să-l știu acolo, lângă mine, și să pot să mă trag înspre el. Dar nu-i nimic. Important este că a fost un vis, doar un vis.

Mă dau jos din pat și deschid ușa de la cameră. Copilul e în sufragerie, tolănit pe canapea, se uită la televizor. Mi-e foame, zice și-mi dau seama că și mie. Mă duc în bucătărie, deschid ușa de la frigider, scot patru ouă, pun o tigaie pe foc și fac o omletă. Iar omletă, zice fata și-mi povestește cum o colegă de la școală a întârziat la Biologie fiindcă a rămas încuiată în toaletă. Ascult fără să zic nimic și abia aștept să-mi fac o ceașcă mare de cafea. Tata mi-a făcut prima cafea din viața mea. La ibric, că așa era pe vremea aia. Fără zahăr, că a uitat. Așa o beau și astăzi. Complet neagră. Ca noaptea, ca spaima. Diseară voi dormi cu veioza aprinsă. Doar să nu uit să cumpăr becuri.

 

*

 

Eu cu F. nu vreau relație. Nu așa, ca la carte, din aia în care te tot duci cu pași mici, dar siguri, spre o viață în doi, doar ca să nu îmbătrânești nevorbit și să nu mori de unul singur. Vreau să mă iubească. Mult și tot timpul. De parcă n-ar fi iubire, ci aer. I-am spus-o și lui într-o seară, când stăteam la o masă, în oraș, cu câte o bere în față. I-am spus-o chiar așa, de-a dreptul, între două guri de alcool.

– Știi, relațiile vin la pachet cu reguli. Fă aia, fă ailaltă, ba un compromis, ba o concesie. Și apoi, senzația aia că celălalt ajunge să-ți aparțină doar pentru că e acolo, pentru că-l vezi în fiecare zi. Și uite așa, sfârșești prin a te uita la el, ca la Sfintele Moaște, așteptând, imobil, ca puii ăia de vrabie care stau cu ciocurile deschise, să te facă fericit. Ca și cum ar putea, ca și cum ar fi treaba lui. Dar mai ales, ca și cum ar putea.

Tace și duce paharul la gură. Îi rămâne niște spumă în mustață şi-şi trece limba peste buza de sus, continuând să se uite la mine în tăcere. Probabil așteaptă concluzia. Dar nu va fi niciuna. Nu m-am gândit prea serios înainte să încep propoziția și acum nu știu nici eu cum să-i explic ce simt. Sau probabil că se gândește la ale lui. Naiba știe. De obicei, bărbații sunt cei cărora le e frică de angajamente, de reguli și de întrebări. Bărbații tineri. Ăilalţi se tot trag spre casă, în timp ce noi, femeile, dacă ajungem să ne instalăm singure pe canapea, naiba mai reușește să ne dea la o parte.

– Așa că eu vreau doar să mă iubești. De fapt, nu! Eu vreau să rămâi îndrăgostit. Sau măcar să mă iubești mai mult decât te iubesc eu. Nu contează, vorbesc prostii, îi zic, în timp ce mă uit în jur, încercând să ghicesc în ce parte e toaleta.

Cică fluturii în stomac nu durează mai mult de patru, cinci luni. Asta poate dacă te vezi în fiecare zi. Dar noi abia dacă ne regăsim la câteva săptămâni și atunci ne purtăm ca doi flămânzi ajunși la un ospăț. Ne năpustim unul asupra altuia și încercăm să ne facem provizii pentru când ne vom despărți. Să faci sex, așa cum pui murături, îmi zic în sinea mea, în timp ce mă duc către veceu. Să ai pentru iarnă!

 

Când mă întorc la masă, văd că a mai comandat un rând. Rămânem unul lângă altul, cufundați în gânduri. Cred că, dacă aș vrea, aș putea să mă îmbăt. În mod normal nu reușesc. Vomit înainte să mă ia de cap. Aveam 12 ani când, la o petrecere, un prieten de-al tatei s-a îmbătat și acolo, pe hol, în fața liftului, tot încerca să pună mâna pe mine, în timp ce nevastă-să îl ținea de mâneca hainei, cum ții un câine de pielea de la ceafă, și-i vorbea șoptit Gata, dragă, liniștește-te! E Ada, nu o recunoști? Hai, fii cuminte, las-o-n pace și urcă în lift.