class="block_15">Ascultă la mine, mi-a zis mama odată. Să nu te încurci vreodată cu un bețiv! Curvarul se potolește pe măsură ce-mbătrânește, dar bețivul o va tine așa până crapă! Îmi termin berea și parcă aș mai bea încă una, deși pe creier a început să-mi coboare încet un fel de ceață. Închid ochii pentru o secundă și simt cum pământul se învârte cu mine. Mă uit la F. și mă decid: mai cer un rând. De data asta plătesc eu.

– Cred că m-am pilit, îi spun și-mi las capul să cadă pe umărul lui.

Îmi pune o mână pe genunchi și mă sărută pe frunte.

– Nu-i grav, te car eu dacă nu mai poți merge.

Zâmbesc absent și mai iau o gură de bere. Mi-e somn și mi-e bine. Ce mă sperie la bețivi este că nu se opresc. Nu din băut, ci din făcut ce au chef să facă, ca și cum nu reușesc să-și controleze demonii de pe dinăuntru. Am avut odată un iubit care s-a îmbătat și a plecat cu un prieten, lăsându-mă singură într-o discotecă. S-a întors după vreo câteva ore. Cică avuseseră ceva de vorbit. El și prietenul. Luni de zile după aceea, m-am tot întrebat unde fusese de fapt în orele alea. Nu o să știu niciodată. Probabil că nicăieri. Dar nu pot fi sigură. Și am nevoie să fiu sigură.

Acum însă e aici, lângă mine, și nu dă semne că ar vrea să plece. Ai încredere în mine, mi-a spus, iar eu simt că oricum nu mai am nimic de pierdut, așa că mă las cu totul pe el și accept să pierd controlul. La urma urmei, puțin îmi pasă! Pe ecranul televizorului de deasupra barului, un reporter s-a dus pe malul mării și vorbește cu un copil care culege scoici. Îl iau de mână. Cu el aici, lângă mine, cred că aș putea face pluta. Pentru asta, trebuie să renunți la pământul de sub picioare și să te mulțumești doar cu cerul de deasupra capului.

Încă o bere. Ultima înainte să se închidă barul. Mă simt aproape imponderabilă și mă lipesc de el, căutându-mi un punct de sprijin. Apoi, las capul pe spate și rămân cu privirea în tavan. Ca la plută. E felul meu de-a mă bucura de apă. Oricum nu știu să înot prea bine. A încercat să mă învețe un prieten de-al mamei când eram mică și mergeam verile la 2 Mai, la doamna Cornea. Sandu îl chema. Pe prieten. El mi-a pus o mână sub burtă și mi-a arătat cum să întind brațele cu palmele lipite ca la rugăciune și apoi să împing apa cu putere, în timp ce cu picioarele făceam ca o broască. Când și-a luat mâna de sub burta mea, m-am dus la fund ca un pietroi. Mi-a mai arătat o dată. Apoi, am încercat singură, dar n-am avut curajul să înot decât până unde am reușit să ating cu degetele de la picioare fundul mării. Și acum e la fel. Când nu-l mai simt, intru în panică. Așa că Sandu m-a învățat să fac pluta. Și-a pus o mână sub spatele meu și m-a ținut așa, cu fața spre cer. Îmi plăcea de el. De Sandu. Avea o burtă mare și vorbea blând. Pluta este despre încredere. Nu în celălalt, cât în tine. Să știi că, în cel mai rău caz, te duci o dată sau de două ori la fund, până reușești să-ți găsești echilibrul. Nu trebuie să te sperii și să înoți spre mal, că atunci pierzi toată frumusețea!

Terminăm berile. Barmanul închide televizorul și ecranul devine negru ca un cer fără lună. Sunt amețită.

Închid ochii și-mi afund nasul în gâtul lui, imediat sub ureche. Îi simt pielea moale și caldă ca o burtă de cățeluș. Și mă gândesc că e bine așa, fără relație, doar cu iubirea asta ciudată. O iubire care, pe mine, mă ține precum apa la suprafață.

 

Capitolul 22

 

Îi propun un joc:

– În fiecare dimineață, o să-mi fac o poză cu telefonul mobil pe care o să ți-o trimit cândva, în timpul zilei. În felul ăsta o să am senzația că ești aici, cu mine, și dintr-odată o să simt că există cineva pentru care contează cum arăt, cum sunt îmbrăcată, ce culoare de ojă am pe unghii și ce nuanță de ruj pe buze. O să mă imaginez privită și privirea ta o să mă facă să mă simt importantă. Și sănătoasă.

 

Acum câțiva ani, înainte să mă îmbolnăvesc, îmi simțeam ovulația după felul în care mă priveau bărbații din jur. Instinctiv, le atrăgeam atenția. Când ajungeam să le simt privirile pe piele ca pe niște fire care mi se înfășurau de jur împrejurul corpului, atunci știam că undeva, în mine, un ovul e pe cale să se producă, umezindu-mi chiloții cu o secreție de-aia lipicioasă, ca de albuș.

Cam după a treia ședință de chimioterapie, menstruația se va opri. Așa mi s-a spus, acolo, pe culoarul de la Onco.

– Și eu ce mă fac? Doctorița se uită la mine și pare că nu înțelege ce vreau de la ea.

– Păi, ce să vă faceți? Nu vă faceți nimic, o să fiți ca orice altă femeie la menopauză.

Seara, sub pătură, îmi bag o mână între picioare. E încă umed și mă liniștesc. În mintea mea, femeile la menopauză sunt bătrâne, cu sânii căzuți și aproape goi pe dinăuntru și cu vaginul uscat și inutil ca o groapă săpată în pământ, din care apa s-a evaporat cu trecerea timpului.

 

A doua zi de dimineață, deschid dulapul și-mi aleg o rochie. Nu am prea multe, pentru că nu sunt comode de purtat şi-ţi lasă picioarele la vedere. Acum știu că el mi le vede frumoase. Rochia este bleumarin, cu mâneci trei sferturi, și îmi ajunge până la genunchi. Mi-ar trebui niște pantofi cu toc. Nu am. Primii pantofi cu toc erau negri, cu