fundiță argintie și botul ascuțit. Tata mi-i cumpărase. Tocmai intrasem la liceu, iar tocul n-avea mai mult de 3 centimetri, dar eu mă simțeam mai înaltă ca niciodată. În sfârșit, eram mare. Am fost împreună – eu cu tata – într-un magazin, pe la Unirii. Era la câteva luni după Revoluție. Magazinul era plin de cutii așezate câte două, câte trei, unele peste altele, de ziceai că magazinul urmează să se mute. Modelele erau expuse doar în vitrină. Tata a rămas în față, pe trotuar, s-a dat un pas în spate de parcă ar fi fost la un vernisaj și mi-a zis, îndreptându-și degetul către geamul mare, cu urme de mizerie: Hai să-i încerci pe ăia, din colț! Și pentru prima dată l-am văzut cum se uită la toc și tace. Mă gândesc că, dacă tata nu murea, tăcerea aia ar fi trebuit să fie una din multele ce aveau să vie. Primul sărut, primul iubit, prima noapte dormită în alt pat, primul copil. Câte momente în care părinții trebuie să facă ce este cel mai greu: să tacă! Sau poate că tata nu ar fi avut puterea să tacă. Ca atunci, când eram într-a X-a și nu m-a lăsat să mă duc până la Cluj cu mama, ca să-l revăd pe băiatul de care îmi plăcea. Mama avea turneu acolo. Ea m-ar fi luat. A sunat până și o mătușă să-l roage să mă lase. Hai, mă, las-o, că e și ea îndrăgostită! N-a vrut. Cică dacă la 15 ani sunt gata să lipsesc două zile de la școală pentru un băiat, mai încolo cine știe ce o să fiu dispusă să fac pentru iubire! Avea dreptate.

Îmi trag pe cap rochia bleumarin și mă duc în baie să mă machiez. Îmi întind pe față două picături de fond de ten, îmi redesenez sprâncenele și încerc, cu un dermatograf, să-mi fac o linie acolo unde altădată creșteau genele. Caut prin baie un ruj, din ăla roșu-aprins, și niște fard de obraz și gata, mă duc în oglinda din hol să-mi fac poză. Privirile îmi coboară în jos și văd că am rămas în papuci. Îi arunc din picioare în debara, închid ușa și rămân în fața oglinzii, în poziție de drepți. Unde o vedea ăsta că am picioare frumoase? mă întreb în timp ce-mi ridic poalele rochiei, deasupra genunchilor.

Decid că e cazul să-mi cumpăr totuși o pereche de pantofi cu toc. Nici nu știu să merg pe tocuri. Așa cum nu știu să merg nici pe bicicletă, nici pe patine. Nu știu nici să conduc mașina, nici să schiez, nici să fac roata sau șpagatul. Doar că, pentru prima dată după foarte mult timp, nu-mi pasă. Mă gândesc că, până la urmă, așa sunt eu. Și că, de fapt, nu scrie nicăieri că ar trebui să știu să merg pe diverse chestii, să mă dau peste cap sau să-mi desfac picioarele până când vor ajunge în linie dreaptă. În plus, în oglindă sunt doar eu. Ca și în casă. Copilul e la școală, iar eu sunt singură, elegantă și-n picioarele goale.

 

Când m-am cunoscut cu F. aveam o singură pereche de blugi și două pulovere. Unul era bleumarin, cu o ancoră. Mi-l cumpărasem de la florăria de lângă casă. Acolo unde altădată erau doar garoafe sau crizanteme, la doi ani după Revoluție găseai de toate: hârtie igienică, tampoane, deodorant Rexona, pijamale și, când și când, un pulover mai răsărit. Al doilea era de la Ajutoare. Verde. Cu ăla bleumarin fusesem în Franța. Peste el am probat geaca de blugi pe care mi-a cumpărat-o F. L-a trimis maică-sa cu mine în oraș, să-mi cumpere, cică, un cadou. Ce vreau eu, așa i-a zis, și eu am cerut o geacă, că n-aveam. La sfârșit, când să ieșim din magazin, i-am luat punga din mână, m-am ridicat pe vârfuri și l-am pupat pe obraz. S-a înroșit tot. Poate și de-asta mi-am făcut curaj să-i spun că-l iubesc. Pentru că i-am simțit pielea cum a luat brusc foc sub buzele mele. M-am gândit că e un semn. Apoi n-am mai plecat, pentru că nu mai erau locuri în autocar. Alt semn. Am mai rămas trei zile. Trei zile în care am purtat geaca și l-am lăsat să mă sărute. Și, într-o seară, l-am lăsat să-mi dea jos și puloverul cu ancoră.

 

*

 

Mă duc până acasă la mama. E dimineață devreme și asfaltul este încă umed de la ploaia de peste noapte. Se apropie vara. Încă nu s-a așezat cu totul peste oraș, dar se simte în aer și în frunzele copacilor, din ce în ce mai verzi și mai multe. E un miros pe care mi-e greu să-l descriu, dar îl recunosc imediat. Aș spune că miroase a ceva de demult, a mine mică, de parcă și casele se îmbibă de mirosul celor care au trăit acolo. Un miros care se desface în multe alte mirosuri: de soare blând, de cârcei de viță-de-vie striviți între dinți, de dropsuri cu cacao de la tanti Magdalena, femeia din vecini care venea și mă lua de la școală și mă ducea apoi la joacă, în Cișmigiu. Avea ochelari, mirosea a igrasie și ținea pe braț o geantă neagră, cu toarte. De fiecare dată când ajungeam în parc, pe aleea de lângă Șahiști, deschidea poșeta și scotea de-acolo o pungă urâtă, din hârtie maronie, plină cu bomboane vândute la kilogram, luate din colț, de la Băcănie. Erau lipicioase, nu se lăsau desprinse ușor, așa că le băgam în gură câte două, trei deodată, le ștergeam cu limba cât să dau jos de pe ele fâșiuțele de hârtie rămase lipite și apoi, după ce începeam să le simt aroma, le zdrobeam între dinți, înghițind bucățele întregi ce lăsau în urmă gust de cacao.

Când ziua începea să se lungească precum copiii în creștere, iar castanul din fața geamului de la camera mea se umplea treptat de frunze, îmi plăcea să stau pe balcon și să mă