uit pe furiș la băieții de-a opta care se strângeau pe străduța din spate și jucau fotbal. Era unu' acolo de care-mi plăcea. L-am chemat odată la ziua mea. Mi-a adus niște flori, dar n-a vrut să mă invite la dans, deși eu am tot pus bluesuri și m-am tot uitat în direcția lui. A stat pe balcon și a vorbit cu băieții de la mine din clasă care se uitau ca proștii în gura lui, doar pentru că era cu un an mai mare. Apoi, a sunat maică-sa după el să vină acasă, că avea de învățat. Și a plecat.

 

În drum spre mama, trec pe lângă un magazin minuscul, deschis la parterul unui bloc. În vitrină, un talmeș-balmeș de obiecte, ca și cum cineva nu a mai avut loc de ele prin casă și le-a înghesuit sub ochii trecătorilor. Zăresc o cutie de lemn, cu niște flori mov și cu scris: J'aime Paris. Rămân cu privirile lipite de geam și mă surprind că mi-e dor, nici eu nu știu bine de ce, dar mi-e dor.

Asfaltul se usucă pe măsură ce soarele își ia rolul în serios. Troleibuzele trec în viteză pe lângă mine și mă duc cu gândul la anii de facultate. Aproape că nu-mi aduc aminte de ei. Aproape. Patru ani. S-au dus prea repede. Totuși, culoarele acelea lungi și întunecoase de la Litere mi-au intrat pentru totdeauna sub piele, asemenea venelor. Pe acolo îmi curge franceza. Nu mi-a plăcut dintotdeauna. Franceza. Nu a fost dragoste la prima vedere. A venit cu timpul. Și cu Franța, cu Parisul, cu francezul, cu viața în general. De fapt, nu. Nu în general. Cu viața mea în particular. Și cu moartea. A tatei.

Ajung acasă la mama. Împing cu umărul ușa masivă de la intrarea în bloc – o ditamai ușa neagră, cu model, din aia de pe timpuri, cum mai vezi doar la clădirile vechi, de prin centru. Urc treptele două câte două, ţinându-mă cu mâna de grilajul de la casa liftului. Încă mă dor articulațiile de la tratament. Mama nu e acasă. Intru, îmi arunc geanta în hol și deschid ușa de la camera mea, imediat pe stânga, lângă bucătărie. Cea mai mare și mai luminoasă cameră dintre cele patru. Arunc o privire pe geam și mă surprind zâmbind amintirii unor băieți care jucau cândva fotbal. Era brunet și slab și avea o soră geamănă. Băiatul ăla de care-mi plăcea.

Miroase a curat. Mă așez pe un scaun, la masa mare din lemn negru unde obișnuiam să-mi fac lecțiile și, cum stau așa, cu vara la fereastră și cu ușa de la balcon deschisă, simt că m-am întors la mine. Atât de tare m-am speriat de boală, încât parcă mi-am derulat povestea vieții pe repede înapoi, ducându-mă iarăși în punctul unde toate opțiunile erau încă posibile. În tinerețe. De fapt, nu, și mai în spate, în sfârșitul ăla de copilărie, unde ești în siguranță doar pentru că mama și tata trăiesc. Și mai au mult până la bătrânețe. Apoi, cu fiecare an de-al tău în plus, se tot duc spre marginea tablei de joc, acolo unde scrie Finiș.

Odată, un prieten mi-a zis că, după 40 de ani, marile evenimente netrăite care ne mai așteaptă sunt bolile, moartea părinților și căsătoria copiilor. Nu vreau! Vreau să trăiesc tot ceea ce mi-am dorit la un moment dat, dar nu s-a putut. De fapt, vreau să trăiesc pur și simplu! Tâmpită soartă mai avem noi, femeile. Atât de mame, încât nu ne mai rămâne nimic pentru noi. Chiar și neveste, tot mame suntem. Și uneori e atât de greu, atât de mult, încât tot ce vrei e să nu te mai auzi chemată, cerută, aproape revendicată.

Lăsați-mă, naibii, în pace! Lăsați-mă în pace, măcar cinci minute! Așa țipa femeia aia de la mall, cu o mână pe telefon și cu alta pe cărucior. Era într-un magazin și copilul s-a trezit de la țipetele ei și a început să plângă. Așa că a lăsat din mână perechea aia de blugi ca să-l poată lua în brațe și a plecat așa, cu el, din magazin, împingând căruciorul cu greu, în timp ce vocea îi devenise aproape sticloasă: Vin acum, nu te mai enerva! Vin acum si-ti arăt unde e, îi zicea celui de la telefon, în timp ce lacrimile îi umpleau ridurile din jurul gurii.

 

Mă așez cu capul pe masa aia neagră. Mi-e bine. Habar n-am dacă sunt fericită, orice ar însemna asta, dar mi-e bine. În curând va fi ziua mea, mă gândesc. Ce vrei să primești? Așa mă întreba copilul, și eu, de fiecare dată, răspundeam că nu știu și chiar așa și era. Habar n-aveam ce voiam. Și aproape că eram mândră de mine că, uite cât de cuminte și de înțelegătoare sunt eu, fiindcă nu vreau nimic.

Când am plecat de la mama de acasă, am intrat în magazinașul cu de toate și mi-am cumpărat cutia de lemn cu flori mov. Cadou. Și nu știu dacă așa a fost sau doar mi s-a părut mie, dar, când am deschis-o, înăuntru mirosea a vară și a Paris.

*

 

Am decis să plec la Iași. Doar eu cu copilul. N-am fost niciodată la Iași. E cald și-n tren stăm față-n față cu un cuplu în vârstă cu multe sacoșe la picioare. Nici n-am plecat bine, că ea își vâră mâna într-una dintre genți, se apleacă într-o rână cu un icnet ușor și se chinuie să ajungă la ceva, Dumnezeu știe la ce. Un minut mai târziu, ține victorioasă un sandvici împăturit într-un șervețel, îl desface, scutură de pe felia de pâine bucățelele de hârtie lipite și i-l întinde lui. Mă gândesc câți ani or fi având de când ea caută prin genți sandviciuri pentru el. Oare pe câte mii de sandviciuri se bazează mii de relații din lumea asta?

Copilului i se face foame. Îi dau o napolitană și un măr. Avem