șase ore de mers cu trenul. Noroc c-adorm. Respir greu. Sunt răcită și mă trezesc cu febră. Bătrâna și-a scos un rebus și, la fiecare câteva minute, i-l bagă consortului sub nas și-i cere părerea. Și de fiecare dată el dă din umeri, cu aceeași indiferență cu care, mai devreme, se lăsa hrănit.

 

La Iași, mergem în Copou să vedem teii în floare.

Mirosul mă face să mă simt ca-ntr-un ceainic uriaș. Copilul vrea înghețată. Se așază la rând și eu rămân pe o bancă, lângă un cuplu care-și plimbă buldogul. Câinele e mic, negru, vesel și tocmai s-a așezat pe iarbă, în dreapta mea, și se cacă. Mă ridic și mă duc spre toneta de înghețată. Încerc să nu mai mănânc dulciuri sau lactate. Oricum nu mi-e poftă. Mai ales acum, că mă și doare-n gât.

Apuc o creangă de tei, o trag spre mine și o respir până simt mirosul florilor ajungându-mi în stomac, ca și cum aș fi reușit să-l diger deja. Închid ochii și încerc să-mi aduc aminte: am în jur de patru ani și sunt cu tata în Herăstrău. Mă plimb cu tricicleta. Are șaua albă, din plastic tare, și eu pedalez de zor pe o alee uriașă ce pornește de undeva, de pe lângă Roata Mare, și se termină pe malul lacului. Când eram mică, îmi plăcea să mă uit la peștii morți care pluteau pe suprafața apei. Ca și cum există bucăți de natură ce nu pot fi admirate decât cu prețul vieții lor.

Am un tricou bleumarin și un șort. Tata merge în urmă, cu mâinile la spate și, de fiecare dată când întorc capul să mă asigur că e acolo, îmi face cu mâna. Pe dreapta și pe stânga, cât e aleea de lungă, se încolonează teii în floare. Din când în când, vreun păun rătăcit și excitat își înfoaie coada și scoate un țipăt de împerechere. Atunci pedalez spre el și, când mă apropii, încep să fac tit-tiiiiiiiiiit din gură. Nu care cumva să-l calc. În spatele meu, tata face și el ca păunul. Pi-uuuuu! țipă tata și eu râd și iau mâinile de pe ghidon ca să mă țin de burtă, cum am văzut că fac Stan și Bran duminica, la Cascadorii Râsului. Ridic și picioarele de pe pedale. Tricicleta mai merge un pic, din inerție, și se oprește ca proasta, în mijlocul aleii. Tata mă ajunge din urmă. Are niște pantaloni albi, de in, și o cămașă subțire, maro, cu mânecile suflecate. Eu am părul blond, tuns castron, cu breton. Tata e brunet, cu ochii căprui.

Mă ridic de pe tricicletă și o iau la fugă spre urșii de piatră. Sunt doi și eu stau acolo, lângă ei, cu mâinile întinse de parcă aș vrea să-i mângâi pe cap, și-l aștept pe tata să mă urce pe spatele lor. De acolo, de sus, lumea pare altfel. De jur împrejur sunt leagăne și două tobogane. Unul e pentru copii mari și tata nu mă lasă să mă urc acolo, sus. Mai bine nu, zice el. Uite, tu urcă-te pe ăsta mic și roșu! Miroase a tei și eu îmi imaginez că urșii sunt adevărați și mă țin bine să nu care cumva să se răzvrătească și să mă arunce la pământ.

Deschid ochii. Las creanga de tei să-mi scape din mână și ea o ia brusc în sus, spre cer, ca și cum ar fi fost legată cu un elastic de restul copacului. Copilul îmi dă să-i țin înghețata și se duce să mângâie buldogul căcăcios care acum stă pe iarbă și roade o minge. Am febră și, dacă aș putea, m-aș întoarce pe aleea aia unde mi-am lăsat tricicleta, să-l iau pe tata de mână și să-l rog să mă facă să râd. Dar nu se poate. Copilul a venit lângă mine şi-şi revendică acum cornetul cu două cupe. Pepene galben și ciocolată. Câinele a plecat cu mingea în gură, iar ziua dă să se apropie de sfârșit. O luăm spre ieșire.

– Auzi, îi zic copilului, tu știi cum face păunul?

Îmi las durerea din gât deoparte și strig o dată, tare: pi-uuuuu! Copilul râde în hohote. Afară miroase dureros a tei și mă gândesc că strigătul meu a ajuns până la tata.

 

Capitolul 23

 

Mă duc la doctor. La Paris. Mi-am găsit un chirurg plastician care sper eu să reușească să repare ce a stricat radioterapia. E o femeie. Chirurgul. Slăbuță, elegantă, cu simțul umorului și o strângere de mână fermă. Mă pune să mă dezbrac și-mi apasă sânul iradiat. E tare și diform. Implantul e compromis. Îmi face un desen: un fel de semicerc care cică ar fi sânul, apoi un cerc în partea de jos, acolo unde e grefa luată din spate. Îmi explică acum ce va putea face. După operație, încă o zi, două de spitalizare, apoi un control după vreo săptămână și gata, vă duceți acasă. Îi spun că mă gândesc ce să fac și revin cu un e-mail. La plecare îmi dă un dosar cu multe informații, o factură de 80 de euro și-mi strânge iarăși mâna.

– Cum se face că vorbiți așa de bine franceza?

Țin povestea pentru mine și aleg răspunsul scurt:

– Am studiat-o la facultate.

Cabinetul e undeva, pe lângă Trocadero, într-un bloc cu lift elegant și două apartamente pe palier. În sala de așteptare – o cameră imensă, rotundă, cu geamuri mari și tavan decorat – o familie cu un copil cu sindrom Down, într-un căruț, și un tată cu o fetiță cu un bandaj bizar la cap. Fetița vorbește singură și face ture de la geam la o masă așezată în mijloc, plină cu reviste. Pentru o secundă am uitat de mine și m-am bucurat că am copilul sănătos, chiar dacă departe. La plecare, mă întâlnesc jos, în hol, cu cei cu copilul cu trisomie. Ne salutăm cu un gest din cap și le țin ușa cât ies cu căruciorul.

Pe stradă,