Turnul Eiffel arată ca o Godzilla de fier pe punctul să strivească toată suflarea din jur, dacă ar vrea. Dar nu pare să vrea. Strada e calmă, iar oamenii se deplasează cu încetinitorul, ca și cum nimeni nu s-ar grăbi. Parisul, vara. Mă duc spre metrou. E din ce în ce mai cald și încerc să mă înfășor într-o eșarfă subțire, să scap de soarele pornit parcă să mă ardă. În ultima secundă, exact înainte să cobor scările către peron, mă răzgândesc. Traversez și o iau pe jos, cu Parisul înainte, încercând să așez frumusețea din jur peste gândurile de boală pe care, fără să vrea, mintea mea continuă să le facă.

Merg repede, cu aceeași încrâncenare cu care mă lupt pe dinăuntru. Mi-e cald, dar nu mă opresc. Vreau să apuc să văd cât mai multe, ca și cum fiecare colț de stradă, fiecare brutărie, fiecare muzeu, fiecare cafenea sau intrare de parc ar fi acolo ca să mă bucure pe mine. Zici că am pus orașul într-un fel de seringă uriașă și, cu fiecare pas, apăs pistonul din ce în ce mai tare, injectându-mi un fel de frumusețe și încredere că până la urmă totul se va termina cu bine. În sanda, degetul mare de la piciorul drept începe să devină dureros. Simt cum mi se face o bășică, dar aleg s-o ignor și nu mă opresc.

De la o vreme, reușesc din ce în ce mai bine să las deoparte durerile mici și sâcâitoare, ca și cum ar trece singure dacă nu le dau importanță. Mă gândesc la F. Mai ales acum, când, traversând spre Tuileries, aproape că mă ciocnesc de un el și o ea care se sărută. Încă un pic și vom fi iar împreună. Eu și francezul.

Mă gândesc că, dacă ar fi să aleg un singur lucru printre toate gesturile pe care le fac oamenii atunci când se iubesc, aș fi gata, la o adică, să renunț la sex, chiar și la orgasm, doar să rămân cu sărutul. Cred că aș putea să mă sărut zile întregi, până mi-ar amorți buzele, până limba mi-ar deveni dureroasă și gura uscată. Săruturile alea care, înainte să se întâmple, încep să ți se construiască în cap, de parcă cineva ți le-ar desena: mai întâi privirea celuilalt atârnată de buza ta de jos, apoi aerul – din ce în ce mai puțin, mai dens, pe măsură ce se apropie, apoi palmele care îți cuprind obrajii (neapărat palmele lui trebuie să-ți cuprindă obrajii, altfel nu e sărut adevărat), în timp ce îți împing corpul cald și neputincios, lipindu-l încetișor de un zid sau de un copac cât să nu mai ai ce face. Încă puțin, îmi zic și mă amuz, trecând în revistă zidurile și copacii din jurul gării. Ajung pe malul Senei. Pe unul dintre poduri, un saxofonist cântă o bossa-nova. Soarele se domolește și începe să coboare peste apă. Găsesc o bancă goală. Abia când mă așez îmi dau seama cât sunt de obosită. Pe moment mă gândesc să răsfoiesc hârtiile cu informații date de chirurg. Decid apoi să nu stric frumusețea din jur. Așa că aleg să stau fără să fac nimic. Doar să-l aștept. Mai târziu, pe aceeași bancă, cu cerul înroșit de apus deasupra noastră, o să-l întreb:

– Și acum, ce facem?

De fiecare dată, același răspuns:

– Ce vrei tu!

Mi-e frică de cuvintele astea. Nu am încredere în ele.

Par a ascunde efortul de a-i face celuilalt pe plac.

– Tu nu vrei nimic?

Tace din gură. Tac și eu. Câteva secunde lăsăm spațiul dintre noi să se umple cu sunetele scoase de saxofon, acoperite când și când de niște cuvinte în rusă rostite de un grup care s-a strâns chiar în spatele băncii noastre. Sunt tineri și gălăgioși, iar fetele, două la număr, au părul lung și blond și fuste scurte.

– Vreau, stai liniștită. Vreau. Dar deocamdată, zi-mi de tine. Ce-ai făcut la doctor?

Soarele a plecat cu totul și de-acum nicio urmă de-a lui nu se mai zărește pe cer. Vine noaptea și orașul se luminează din ce în ce mai tare. Unul dintre băieți i-a pus mâna pe fund blondei de lângă el. Fata își dă capul pe spate și părul îi acoperă acum fusta. Râde. Un râs vulgar, de femeie proastă. Dau să mă ridic de pe bancă, în timp ce caut o monedă în buzunar, să i-o dau saxofonistului:

– Îți spun altă dată, acum hai să vedem Parisul!

Mă apucă de mână și mă trage înapoi, lângă el. Îi las palma să-mi șteargă amintirea strângerii de mână dată de doctor. În timpul ăsta, pe interior, acolo unde gândurile se nasc cu o viteză uluitoare, tocmai am decis: mă voi reopera în Franța. În toamnă. Mai apăs o dată pistonul și, ca un drogat, mă abandonez ultimei doze de frumusețe din jur și mâinilor lui ce mă împing încet, lipindu-mi capul de spătarul băncii.

 

*

 

Îmi fac analizele. O dată la șase luni, hemoleucograma completă și markerii tumorali. Leucocitele sunt încă prăbușite, în timp ce markerii au ieșit un pic peste limita de sus. Nu mult. O unitate. Suficient însă să mă arunce în groapa cu gânduri negre, acolo unde frica mă trage în jos, punându-mi parcă mâna peste gură și împiedicându-mă să respir. Ca-ntr-un vis, aș vrea să țip, dar sunetul nu iese. Liniștește-te, liniștește-te! Așa îmi spun singură, în șoaptă, în timp ce merg spre stația de tramvai, cu rezultatul analizei în mână. Nu vreau să o iau de la capăt. Nu vreau să intre iar perfuziile în mine. Nu vreau pe culoarul de la Onco! Dintr-odată, simt în aer iz de cartofi fierți și de boală, ca și cum spaima a râcâit de pe dinăuntrul meu toată duhoarea ultimelor luni, aruncând-o în aerul expirat și, de acolo, mai departe, pe stradă. Simt că mi-e rău. Fizic. Stomacul mă doare și am frisoane.

 

Trebuie să ajung la serbarea copilului. Iau tramvaiul și cobor trei stații mai târziu.