De acolo, merg pe jos vreun sfert de oră. Încerc să mă grăbesc, să nu care cumva să înceapă fără mine. E sfârșitul de an școlar și copilul o să ia premiu. Măcar o poză să-i fac. Cu coronița. I-am comandat-o la fetele de la florărie încă de joi. Adică de ieri. E vineri și vine weekendul. Și mie mi-e frică!

Mă târăsc până-n curtea școlii și mă arunc în conversații stupide cu toți părinții, exact ca alcoolicii care se năpustesc spre sticla cu băutură în care speră să-și găsească uitarea. Accept să vorbesc despre toate prostiile, cu speranța că-mi vor acoperi, măcar pentru câteva minute, gândurile care mă fac aproape să mă îndoi de durere de stomac. Copilul e fericit. Măcar atât. Acasă, în camera mea, renunț la a mai fi mamă. Închid ușa și rămân doar femeie. Cu dureri și spaime. Mă trântesc în pat, așa, îmbrăcată, mă învelesc cu un cearceaf și dorm până seara. În vis, acolo unde încerc să rămân cât mai mult, nu există markeri.

 

Simt mâna copilului pe brațul meu. Mă mișcă încet:

– Mami, mai dormi mult?

Deschid ochii și mă uit la ceas: aproape 9 seara. Afară, cârduri de ciori înnegresc cerul, pregătindu-se să dea stingerea. Mă scol din pat și mă târăsc până la bucătărie. Fac două sandviciuri. Cu șuncă și cu cașcaval. Copilul vorbește vesel despre vacanță. Urmează să plecăm peste câteva zile. La Madrid. Am luat biletele încă din iarnă, ca să prind reduceri. Așez câte o felie de roșie, de decor, pe fiecare sandvici și mă gândesc că tot ce vreau este să mă întorc în vis și să uit. O unitate! Atât. Una singura peste limita superioară și deja mă simt pierdută.

– Mai vreau unul, zice copilul.

Deschid iar frigiderul, scot untul, șunca, restul de roșie și mă apuc să ung pâinea cu gesturi mecanice și sunt aproape mândră de mine că nu i-am spus ia, fă-ți singură!, deși aș fi putut. Doar că ea s-ar fi pleoștit, iar eu m-aș fi simțit ca dracu' de vinovată că sunt ditamai adultul și nu sunt capabilă să-mi țin problemele pentru mine. Hai, că până la urmă, e bun și psihologul ăsta la ceva, îmi zic și iarăși mă gândesc la markeri, de parcă mi-am prins mintea încercând să fugă de la locul faptei și am tras-o înapoi, obligând-o să stea acolo, cu frica.

 

Două zile mai târziu, mă duc cu analizele la doctor.

– Sunt OK, calmați-vă! Chiar dacă markerii sunt un pic peste, nu înseamnă că e grav. Se mai întâmplă!

Dintr-odată, stomacul se liniștește și durerea dispare. Respir și mă gândesc că, în sfârșit, e vacanță și nu mai trebuie să mă scol cu noaptea-n cap să pregătesc copilul de școală! Trec prin fața unei librării și intru să cumpăr un ghid al Madridului.

A doua zi plecăm. Suntem într-un taxi, în drum spre aeroport. Copilul vorbește mult. E emoționat, mă gândesc. Așa face de fiecare dată când sentimentele îi sunt prea numeroase și dau pe dinafară. Vorbește. Eu fug. Așa fac de fiecare dată când nu reușesc să mă mai suport pe mine, cea de zi cu zi, cu viața mea de zi cu zi. Plec.

Ani de zile, am încercat să umplu vidul de pe dinăuntru, imaginând plecări. Pregătindu-mi evadarea. Fuga de realitate. Visele nu-mi erau de ajuns. Mai ales că de cele mai multe ori erau la fel de goale de conținut ca zilele săptămânii. Așa că imaginam drumuri. Călătorii. Cât mai lungi. Cât mai departe. Ore în care să stau nemișcată, cu ochii închiși, și să mă imaginez altfel decât eram.

Uneori mintea mă ducea atât de în urmă, încât mă revedeam mică, întinsă pe bancheta din spate a Daciei noastre, cu un pui de pernă sub cap și cu un ursuleț în brațe. Mormolică. Așa îl chema. Era galben și trist. L-am pierdut. Sau poate că o fi pe la mama, pe acasă. Erau ani în care plecam cu ai mei din București, cu mașina, și ne duceam până în nordul țării. Plecam în circuit, așa ziceau ei. Zile și kilometri în șir. Drumuri lungi pe care le trăiam dormindu-le. Când am crescut, n-am mai reușit să dorm în mașină. Mai ales când copilul era cu noi, în spate. Mama, vreau apă! Mama, vreau măr! Mama, vreau pipi! Mama, jucăm Fazan? Mama nu tace. Mama, mama! Niciodată tata. Nu când e și mama. Mama nu doarme. În somn, orice se poate întâmpla. Așa că mamele nu trebuie să-nchidă ochii, să doarmă. Sau să moară.

 

La Madrid, dormim în același pat. Eu și copilul. Noaptea e zăpușeală, iar aerul fierbinte aproape că mi se lipește de piele, ca un fel de înveliș. Mă trezesc cu un picior peste mine și cu o mână transpirată care apasă pe a mea. Fata. O simt moale și mă trag spre ea ca și cum mi-aș dori să mă ocrotească. Să fie ea mama. E târziu. Și foarte cald. Ațipesc. Mă văd iar mică, pe bancheta din spate a mașinii. Tata și mama vorbesc de-ale lor. E vară și am plecat toți trei de la București până-n nordul țării. Am vreo șapte ani și un urs galben. Adorm, și-n vis tata e tânăr. Și viu.

 

Capitolul 24

 

– Câte vieți aveți acolo, pe dinăuntru?

Psihologul. Stă pe fotoliu, picior peste picior, cu spatele lipit de spătar. Din când în când îi surprind privirea, uitându-se pe furiș la ceas. Patruzeci și cinci de minute. Atât am la dispoziție. O dată pe săptămână.

Rămân un pic pe gânduri și încerc, într-un efort de memorie, să număr viețile din capul meu așa cum bărbații își numără uneori femeile din patul lor. Sau, cel puțin, așa credem noi, fetele, că fac. Îmi dau seama că sunt mai multe. Vieți. De fiecare dată când vorbesc cu mine însămi, când mă strig pe nume ca și cum aș fi o cu totul altă persoană, mintea mea născocește o