încuviinţat dezmembrarea Cehoslovaciei, a convins opinia publică de la Bucureşti, de la Carol la Maniu, că relaţiile apropiate cu Germania erau esenţiale pentru a proteja graniţele ţării de revizionismul sovietic şi maghiar.

Un indicator al influenţei germane tot mai mari în România a fost tratatul economic încheiat între cele două ţări la 23 martie 1939. Valabil vreme de cinci ani, tratatul asigura o relaţie strânsă între economiile lor, prin intermediul planificării coordonate şi al unor companii mixte, care aveau să dezvolte resursele minerale ale României – cupru, crom, mangan şi mai ales petrol. Interesul sporit al Germaniei pentru petrolul românesc era asociat cu pregătirile de război şi cu nevoia de a nu depinde de proviziile de peste mare, care puteau fi împiedicate de o blocadă britanică. Din aceleaşi motive, Germania dorea să-şi asigure un flux constant de produse agricole româneşti. Însă şi România avea de câştigat de pe urma tratatului. Pe lângă dezvoltarea economiei sale, România descoperise în Germania un furnizor de echipament militar modern şi un cumpărător de încredere de cantităţi mari de cereale la preţuri mai bune decât ar fi fost dispus altcineva să ofere.

Pactul de neagresiune din 23 august 1939 dintre Germania şi Uniunea Sovietică a reprezentat un şoc pentru liderii români, deoarece aceştia îşi întemeiaseră parţial politica externă pe ostilitatea profundă dintre nazism şi comunism. Acum se simţeau în nesiguranţă mai mult ca oricând. Deşi nu cunoşteau detaliile protocolului secret, în baza căruia Germania recunoştea interesul special al Uniunii Sovietice pentru Basarabia, simpla existenţă a tratatului le spulberase strategia de echilibru între cele două puteri.

Izbucnirea războiului în septembrie 1939 şi răsturnarea de rău augur a situaţiei pe Frontul de Vest în primăvara anului 1940 au modificat radical politica externă românească. Victoriile germane din mai în Ţările de Jos şi nordul Franţei l-au convins pe Carol că era pierdută cauza Aliaţilor. La 29 mai, el a decis că nu avea decât o singură opţiune – să se sprijine pe Germania pentru a apăra integritatea teritorială a ţării. Înfrângerea Franţei în iunie a înlăturat orice îndoială cu privire la măsurile care trebuiau luate.

Cu toate acestea, curtarea Germaniei nu a putut împiedica pierderea de teritorii în favoarea vecinilor României. Uniunea Sovietică a făcut prima mişcare. La 26 iunie, a cerut cedarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei în 24 de ore. Carol a solicitat numaidecât sprijin din partea Germaniei, însă acesta s-a lăsat aşteptat, întrucât Hitler asigurase deja guvernul sovietic de „dezinteresul” său pentru aceste teritorii, în conformitate cu pactul nazisto-sovietic. Carol şi consilierii săi nu au putut decât să cedeze.

Carol s-a străduit să intre în graţiile lui Hitler, într-o încercare disperată de a contracara revendicările teritoriale ale Ungariei şi Bulgariei. La 4 iulie, Carol a instituit un nou guvern, progerman, care şi-a exprimat imediat dorinţa de a adera la Axa Roma-Berlin şi a anunţat retragerea României din Liga Naţiunilor. În cursul acestor evenimente, Carol a căutat să obţină o garantare germană a graniţelor României şi trimiterea unei misiuni militare la Bucureşti, pentru a pune bazele unei strânse cooperări a armatelor celor două ţări. Însă la 15 iulie Hitler a răspuns că va putea analiza aceste solicitări numai după tranşarea chestiunilor legate de graniţele cu Ungaria şi Bulgaria. În scurt timp s-a ajuns la un acord cu Bulgaria cu privire la fâşia din sudul Dobrogei pe care România o dobândise în 1913. Tratatul de la Craiova din 7 septembrie a restabilit hotarele dintre cele două ţări din 1913.

Mult mai importante au fost negocierile cu Ungaria în privinţa Transilvaniei, căci publicul român o considera leagănul naţiunii. Însă negocierile, care au început la 16 august, nu au dus nicăieri şi au fost în scurt timp întrerupte. Hitler a preluat iniţiativa, a insistat să se ajungă la un acord şi, pe măsură ce tensiunile la graniţele României cu Ungaria creşteau, a cerut delegaţiilor celor două ţări să se întâlnească la Viena şi să-şi rezolve diferendele. În realitate, Hitler îşi rezervase deja decizia finală în legătură cu noile graniţe ale Transilvaniei. Pentru el, obiectivele strategice şi economice erau cele mai importante. A considerat că era necesar să împace şi Ungaria şi să evite mutilarea României, a cărei valoare pentru efortul german de război nu i-a scăpat niciodată din vedere. Cu toate acestea, se pare că a conştientizat şi faptul că era important ca ambele ţări să rămână în continuare nemulţumite, pentru a-şi atrage cooperarea lor în noua ordine germană din Europa. Astfel, Hitler a crezut că Ungaria avea să sprijine Germania în speranţa că va obţine mai mult din Transilvania şi că România va face la fel pentru a recupera ceea ce pierduse. Mai mult decât atât, noua graniţă din Transilvania asigura o protecţie substanţială a câmpurilor petrolifere româneşti, prin faptul că trupele motorizate germane (cu cooperarea Ungariei) erau la câteva ore distanţă de ele. La Viena, delegaţia română era nerăbdătoare să-şi susţină minuţios cauza, însă i-au fost prezentate soluţia lui Hitler şi alternativa de a o accepta sau de a intra în război cu Ungaria, sprijinită de Axă. Totuşi, ministrul german de Externe, Joachim von Ribbentrop, a promis de asemenea că, în schimbul acceptării „arbitrajului” lui Hitler, România avea să beneficieze de garantarea militară a noilor sale graniţe din partea Germaniei, ofertă pe care Ribbentrop o considera „excepţională” nu doar fiindcă nu mai fusese făcută niciunei alte ţări, ci şi pentru că avea să reprezinte baza noii politici a Germaniei în Est. Românii au cerut să se consulte cu regele. În dimineaţa zilei de 30 august, în cadrul unei reuniuni a Consiliului de Coroană de la Bucureşti cu scopul de a decide cursul evenimentelor, Carol şi majoritatea au căzut de acord că acceptarea măsurilor şi garanţiilor germane era singura cale de a preveni distrugerea ţării.

Mai târziu, la 30 august, decizia lui Hitler a fost citită în mod formal. Abia atunci a înţeles