delegaţia română adevărata amploare a pierderilor ţării. Ungaria a primit o bucată bună din nordul Transilvaniei, începând cu Oradea şi Maramureş în nord şi continuând cu Cluj şi judeţele secuieşti de-a lungul versanţilor vestici ai Carpaţilor, până la sud, aproape de Braşov. România a fost astfel lipsită de 42.243 de kilometri pătraţi de teritoriu şi aproximativ 2.600.000 de locuitori, circa 50% dintre ei români şi 37% maghiari şi secui. La alt nivel, Dictatul de la Viena, cum a ajuns să fie cunoscut acordul în România, a însemnat pierderea independenţei României în afacerile externe şi subordonarea economiei ei efortului german de război.

Ca urmare a cedărilor teritoriale în favoarea Uniunii Sovietice, Ungariei şi Bulgariei, România care luase fiinţă la sfârşitul Primului Război Mondial a pierdut o treime din teritoriu (99.790 de kilometri pătraţi) şi o treime din populaţie (6.161.317). Carol nu a putut supravieţui catastrofei naţionale.

Al Doilea Război Mondial

Cedările teritoriale din vara anului 1940 şi aversiunea făţişă a Partidului Naţional-Ţărănesc şi a Partidului Liberal faţă de dictatura regală l-au silit pe Carol, al cărui prestigiu atinsese pragul cel mai de jos, să apeleze la generalul Ion Antonescu (1882-1946), singurul pe care îl considera capabil să controleze situaţia periculoasă. Alegerea lui Antonescu nu a fost uşoară, deoarece devotatul ofiţer de carieră nu îşi ascunsese niciodată propria ambiţie şi dispreţul pentru Carol.

Harta 8. România în timpul celui de-al Doilea Război Mondial

14. Ion Antonescu

Carol i-a cerut lui Antonescu să formeze un guvern ca să-şi salveze propria piele. Voia să se folosească de legăturile lui Antonescu cu Garda de Fier pentru a obţine o reconciliere între liderii acesteia şi tron, de relaţiile sale bune cu naţional-ţărăniştii şi cu liberalii pentru a le neutraliza opoziţia faţă de dictatura regală şi de contactele cu membrii delegaţiei germane la Bucureşti pentru a demonstra angajamentul ferm al României faţă de noua ordine a lui Hitler în Europa şi pentru a-şi asigura sprijinul german pentru sine şi independenţa politică a ţării. Însă Carol a făcut un calcul complet eronat ; a adus la putere un duşman hotărât să-l alunge de pe tron.

Deşi Antonescu s-a bucurat de sprijinul mai multor tabere, îndeosebi din partea Germaniei şi a principalelor partide politice, el nu şi-a schimbat câtuşi de puţin viziunea asupra viitorului României. Era un naţionalist hotărât să construiască un stat etnic prosper, puternic, o putere medie respectată, care să-şi îndeplinească responsabilităţile internaţionale la nivel regional în acord cu sistemul statal european. Era şi un autoritarist convins că îşi putea atinge ţelurile doar dacă deţinea controlul absolut asupra destinului ţării sale.

Antonescu nu avea de gând să accepte vasalitatea politică şi economică faţă de Germania. În primul rând, nu era progerman. La fel ca majoritatea ofiţerilor români, era profrancez şi probritanic, iar în decembrie 1937 condiţionase includerea sa în Guvernul Goga de evitarea unor relaţii strânse cu Germania. Antonescu se arătase chiar deschis la ideea ca România să susţină efortul occidental de a-l împiedica pe Hitler să distrugă Cehoslovacia. Când s-a hotărât în cele din urmă să se alăture Germaniei, a făcut-o fiindcă nu a văzut altă soluţie pentru supravieţuirea ţării. Sentimentele sale în ceea ce priveşte Occidentul au rămas aceleaşi, însă situaţia internaţională se schimbase radical. Grav afectat de înfrângerea Franţei şi de comportamentul agresiv al Uniunii Sovietice faţă de vecinii săi mai mici, convins că Germania avea să câştige războiul, a pus bazele alianţei sale politice cu Germania în cadrul unor discuţii cu oficiali ai delegaţiei germane la Bucureşti, în vara anului 1940. Un aranjament cu Antonescu era foarte satisfăcător pentru nemţi. Deşi Garda de Fier era un instrument la îndemână al politicii germane, numeroşi oficiali germani se îndoiau de eficacitatea sa, deoarece nu avea lideri capabili şi un program clar. Antonescu, pe de altă parte, oferea garanţiile de ordine şi stabilitate considerate esenţiale pentru susţinerea efortului german de război.

Pe măsură ce Antonescu a continuat negocierile cu diferiţi lideri politici la începutul lunii septembrie, cu scopul de a forma un guvern eficient, era tot mai evident că soluţionarea crizei politice era imposibilă câtă vreme Carol rămânea pe tron. La 5 septembrie, Antonescu i-a cerut în mod categoric să abdice şi să părăsească ţara. Carol a ezitat, însă a cedat în cele din urmă în faţa ultimatumului lui Antonescu potrivit căruia, dacă nu abdica numaidecât, viaţa lui era în pericol, iar ţara avea să cadă pradă războiului civil şi să fie ocupată de „o putere străină”. La 6 septembrie, Carol a renunţat la tron în favoarea fiului său de 19 ani, Mihai, şi a părăsit ţara în ziua următoare.

În aceeaşi zi, la urcarea sa pe tron, Mihai a emis un decret prin care îi acorda lui Antonescu drepturi depline, acesta devenind Conducătorul Statului Român. Antonescu a pus capăt crizei politice la 15 septembrie, formând un guvern de coaliţie împreună cu Garda de Fier. El însuşi şi-a asumat preşedinţia Consiliului de Miniştri şi a devenit ministrul Apărării Naţionale, în vreme ce Garda de Fier a ajuns să fie forţa politică dominantă din cadrul noului guvern. Horia Sima, succesorul lui Codreanu în fruntea Gărzii, era vicepreşedintele Consiliului, iar gardiştii deţineau cinci portofolii, printre care Ministerul de Interne, Ministerul Afacerilor Străine, Ministerul Educaţiei Naţionale şi Ministerul Cultelor şi Artelor. De asemenea, Garda controla presa şi serviciile de propagandă şi deţinea majoritatea secretarilor permanenţi şi directorilor din ministere, precum şi 45 din cele 46 de prefecturi. Anunţarea noului cabinet a fost însoţită de proclamarea României drept „Stat Naţional-Legionar”, în care singura mişcare politică