într-un dining-house! Pînă şi la faţă arăta altfel, iar glasul îi era mai limpede, mai tineresc ca de obicei. Examen, aşa spusese. Cuvîntul m-a surprins dar poate că-l folosea fără a-i da vreo importanţă.

De atunci venea zilnic pe la mine şi mă trata ca pe un prieten drag pe care ţi-e teamă să nu-l pierzi. Dar nu-mi îngăduia ca, pe temeiul acestei simpatii, să mă umflu în pene; avea totdeauna frîna pregătită şi aceasta era fatalul cuvînt greenhorn.

În chip cu totul ciudat se schimbase în acest răstimp şi purtarea familiei unde lucram ca mediator. Părinţii îmi acordau în mod vizibil mai multă atenţie, iar copiii deveniseră mai afectuoşi. Îi surprindeam aruncîndu-mi priviri al căror tîlc nu izbuteam să-l dezleg; le-aş putea numi pline de dragoste amestecată cu regrete.

Cam la trei săptămîni de la curioasa noastră vizită în biroul mai sus pomenit, stăpîna casei mă rugă să nu ies seara în oraş, deşi era ziua mea liberă, ci să iau cina în familie. Ca motiv al acestei neobişnuite invitaţii mi-a invocat faptul că vor fi de faţă mister Henry şi alţi doi domni, dintre care unul se numeşte Sam Hawkens şi e, în lumea vestului, o personalitate. Eu, ca un greenhorn ce mă aflam, nu auzisem de acest nume, totuşi mă bucurai la gîndul că voi cunoaşte un adevărat westman şi încă unul atît de renumit.

Cum eram de-ai casei, nu trebuia să aştept mai întîi sunetul clopoţelului, aşa că intrai în sufragerie cu cîteva minute mai devreme.

Spre surprinderea mea, constatai că aspectul obişnuit al încăperii fusese transformat ca pentru o festivitate. Mica Emmy, fetiţa de cinci ani, se afla singură în sufragerie şi îşi vîrîse degetul în compotul cu mure.

Cum mă zări şi-l retrase, ştergîndu-l în grabă cu buclele ei blonde.

Cînd, privind-o mustrător, o ameninţai cu degetul, alergă spre mine şi-mi ganguri cîteva cuvinte la ureche. Ca să-i iert purtarea, îmi destăinui secretul pe care, în ultimele zile, îl ţinuse ascuns în inimioara ei. Crezui că nu înţeleg bine, dar la stăruinţele mele, copila repetă:

"Serbarea ta e de bun rămas".

Ospăţul meu de despărţire! Cu neputinţă! Cine ştie prin ce confuzie ajunsese copilul să înţeleagă anapoda rostul acestei mese. Am ascultat-o zîmbind.

Se auziră apoi voci în salonaşul de alături; sosiseră oaspeţii, iar eu trecui dincolo pentru a-i saluta. Veniseră tustrei în acelaşi timp, aşa cum se înţeleseseră — fapt pe care îl aflai mai tîrziu. Henry mă prezentă unui bărbat tînăr, cam rigid şi stîngaci, care se numea mister Black şi apoi lui Sam Hawkens, omul din vest.

Omul din vest! Mărturisesc deschis că, în clipa cînd privirea mea uluită se opri asupra lui, trebuie că arătam foarte puţin deştept. O astfel de apariţie nu mai întîlnisem de cînd sînt. Fireşte că, mai tîrziu, am văzut altele şi mai şi. Era omul şi aşa destul de ciudat, dar ciudăţenia lua proporţii prin faptul că aici, în acest salon luxos, dumnealui se înfăţişa ca şi cînd s-ar fi aflat departe, în plin vest sălbatic şi anume, cu pălăria pe cap şi cu puşca în mînă. Imaginaţi-vă cum arăta!

Sub borul lat al pălăriei de pîslă, care, în ce priveşte vechimea, culoarea şi forma, ar fi provocat dureri de cap şi celui mai calm observator, se detaşa dintr-o pădure de păr — barbă şi mustăţi, atîrnînd melancolic, un cogeamite nas de dimensiuni aproape înspăimîntătoare, care ar fi putut servi cu cinste de arătător oricărui cadran solar. Din pricina acestei bărbi uriaşe, în afara organului olfactiv atît de măreţ edificat, nu se vedeau pe restul figurii decît doi ochişori mici, isteţi, înzestraţi cu o mobilitate neobişnuită şi cu o expresie de şiretenie şăgalnică. Ne uitam unul la altul cu aceeaşi atenţie; abia mai tîrziu aflai de ce prezentasem atîta interes pentru dînsul.

Aşadar, această porţiune superioară a făpturii sale se planta pe un trup invizibil pînă la genunchi, pierdut într-o haină de vînătoare din piele de ţap, destinată pe cît se părea unei persoane mult mai voluminoase şi dînd acestui om mărunţel o înfăţişare de copil care, în joacă şi-ar fi pus halatul bunicului. De sub veşmîntul acesta mai mult decît abundent, se iţeau o pereche de picioare subţiri, încovoiate ca secera, scufundate în nişte jambiere rupte şi atît de vechi, încît trebuie să fi ostenit pînă atunci cel puţin două decenii, după care ieşeau la iveală cizmele indiene; într-acestea, la nevoie, posesorul ar fi putut intra cu totul.

Faimosul westman ţinea în mînă o flintă pe care numai cu cea mai mare precauţie aş fi atins-o; semăna mai curînd a măciucă decît a puşcă. În acele clipe, cu greu mi-aş fi putut închipui o caricatură mai şarjată a vreunui vînător de prerie, dar nu avea să treacă mult timp pînă să recunosc pe deplin valoarea acestui original omuleţ.

După ce mă cercetă atent, îl întrebă pe meşterul de puşti, cu o voce subţirică de copil:

— O fi ăsta tînărul greenhorn de care mi-aţi vorbit, mister Henry?

— Yes! Încuviinţă meşterul.

— Well! Nu-mi displace. Nădăjduiesc să-i placă şi dumisale Sam Hawkens, hi-hi-hi-hi!

Cu acest rîs piţigăiat şi neobişnuit pe care, mai tîrziu, aveam să-l aud de mii de ori, îşi întoarse faţa către uşa care tocmai se deschidea.

Intrară stăpînul şi stăpîna casei, salutîndu-l pe vînător cu deosebită prietenie, ceea ce dădea de bănuit că nu-l întîlneau acum pentru întîia oară... Apoi furăm invitaţi să trecem în sufragerie.

Am dat urmare invitaţiei. Spre mirarea mea, Sam Hawkens nici nu-şi scosese pălăria. Abia după ce ni se indicaseră locurile la masă, arătă spre puşcociul lui şi zise:

— Un adevărat westman şi cu atît mai mult eu, nu-şi lasă niciodată puşca din ochi. Pe mult stimata mea Liddy am s-o agăţ acolo, de cîrligul perdelei.

Aşadar, puşcociul se chema Liddy. Mai tîrziu am aflat că era în obiceiul oamenilor din vest să-şi trateze armele ca pe nişte fiinţe dragi şi să le boteze.

Agăţă deci puşca şi dădu să-şi anine alături faimoasa pălărie; cînd şi-o scoase, constatai cu groază că toată podoaba lui capilară rămăsese în fundul pălăriei. Ţeasta lui jupuită de piele şi roşie ca sîngele era într-adevăr înfricoşătoare. Doamnei îi scăpă un ţipăt şi copiii se