— Nu vă speriaţi, doamnelor şi domnilor! Nu e nimic grav. Aveam propriul meu păr în deplină proprietate şi îl purtam cu cinste din anii copilăriei, de pe cînd mergeam încă de-a buşilea; nici un avocat din lume n-ar fi îndrăznit să-mi pună în discuţie dreptul la părul din cap, pînă au tăbărît pe mine o duzină sau două de pawnes, băştinaşi de pe Mississippi şi mi l-au smuls cu piele cu tot. A fost o senzaţie a dracului de neplăcută, dar am suportat-o cu vrednicie, hi-hi-hi! M-am dus apoi la Tekama şi mi-am cumpărat un alt scalp, dacă nu mă-nşel, îi zice "perucă" şi m-a costat destule blănuri de biber, trei baloturi grele. Nu-i nimic. Pielea cea nouă e mult mai practică, mai ales în timpul verii; o pot scoate la nevoie, cînd transpir, hi-hi-hi-hi!

Îşi cocoţă pălăria pe flintă şi îşi potrivi peruca la loc, pe cap. Apoi îşi scoase haina şi o aşeză pe spătarul scaunului. Haina, care fusese ţesută şi cîrpită de foarte multe ori, petic peste petic, ajunsese atît de ţeapănă şi de groasă, încît cu greu s-ar fi lăsat străpunsă de o săgeată indiană.

Acum picioarele lui subţiri şi strîmbe se vedeau pe de-a-ntregul.

Partea de sus a trupului îi era strînsă într-un surtuc de piele, vînătoresc. La brîu purta un cuţit şi două pistoale. După ce se înapoie la locul lui, îmi aruncă întîi mie, apoi doamnei de gazdă, o privire şireată şi glăsui:

— N-ar vrea cumva my lady, pînă a nu ne pune pe mîncat, să-l informeze pe acest greenhorn despre ce e vorba, dacă nu mă-nşel?

Expresia "dacă nu mă-nşel" era un tic. Doamna consimţi, se întoarse către mine, arătă spre celălalt oaspete, mai tînăr şi începu:

— Desigur, nu ştiţi încă, domnule, că mister Black este succesorul dumneavoastră.

— Suc... ceso... rul meu? Bîlbîii eu uluit.

— Da! Sărbătorim astăzi plecarea dumneavoastră din această casă — nu-i aşa? Şi ne-am văzut nevoiţi să căutăm un alt meditator.

— Plecarea... mea?

Astăzi mulţumesc soartei că n-am fost fotografiat în clipa aceea, căci trebuie să fi arătat ca o personificare a zăpăcelii.

 Da, sir, plecarea dumneavoastră! Îmi surîse ea cu o bună dispoziţie pe care n-o prea găseam la locul ei, pentru că mie nu-mi venea deloc să zîmbesc. Ar fi trebuit, poate, urmă ea, să stabilim mai întîi un termen, dar pentru că v-am îndrăgit cu toţii, n-am fi vrut să vă întîrziem în căutarea norocului. Regretăm din toată inima că plecaţi şi vă facem cele mai bune urări. Plecaţi, în numele Domnului, chiar mîine.

— Să plec? Mîine? Încotro? Îngăimai cu greutate.

Atunci Sam Hawkens, care şedea lîngă mine, mă bătu pe umăr şi răspunse rîzînd:

— Încotro? Cu mine, spre Vestul sălbatic. Aţi trecut cu laude examenul, hi-hi-hi-hi! Ceilalţi experţi pornesc călare mîine în zori şi n-au timp să vă aştepte; trebuie să veniţi fără multă vorbă. Eu, Dick Stone şi Will Parker am fost angajaţi călăuze de-a lungul lui Canadian River pînă în New Mexico. Nu cred că aţi prefera să rămîneţi un greenhorn şi să staţi mereu în acelaşi loc!

Atunci mi-a căzut ca un văl de pe ochi. Aşadar, totul fusese pus la cale dinainte! Expert topograf! Poate pentru noile drumuri de fier aflate în proiect. Ce idee grozavă! Nici n-a mai fost nevoie să-i descos; căpătai lămuririle fără să le mai cer; bătrînul, bunul meu Henry, mă apucă de mînă şi-mi zise:

— V-am mai spus, de altfel, de ce mi-aţi căzut cu tronc la inimă.

Vă aflaţi aci la oameni cumsecade, însă o slujbă de meditator, sir, nu e potrivită pentru dumneavoastră. Trebuie să plecaţi în vest. Am intervenit pentru asta la "Atlantic and Pacific Company" şi, fără să bănuiţi, aţi fost supus unui examen. L-aţi trecut cu bine. Iată angajamentul!

Îmi întinse hîrtia; dintr-o ochire, citii salariul meu probabil, simţeam că-mi sar ochii din orbite.

— Veţi porni călare; vă trebuie aşadar un cal bun. Am cumpărat dereşul pe care l-aţi îmblînzit; păstraţi-l din partea mea. Şi de arme e nevoie; vă ofer doborîtorul meu de urşi, pe care eu nu-l pot folosi, dar cu care dumneavoastră aţi tras drept în centrul discului. Ei, sir, ce spuneţi?

Mai întîi n-am spus nimic; apoi, cînd mi-a revenit graiul, am încercat să refuz darurile, însă fără succes. Aceşti oameni atît de buni hotărîseră să mă facă fericit şi un refuz al meu i-ar fi rănit adînc.

Spre a curma, cel puţin pentru moment, orice alte formalităţi, doamna luă loc la masă, încît ne văzurăm obligaţi să-i urmăm exemplul; atacarăm bucatele şi discuţia fu întreruptă.

Abia după cină aflai ce trebuia să ştiu. Calea ferată avea să parcurgă distanţa de la Saint Louis prin Indian Territory, New Mexico, Arizona şi California, pînă la coasta Pacificului. Se elaborase un plan de cercetare şi de măsurare în secţiuni aparte a acestui lung traseu.

Secţiunea căreia fuseserăm repartizaţi eu şi alţi trei experţi, sub conducerea unui inginer-şef, se afla între ţinutul de la izvoarele lui Rio Pecos şi cursul sudic al lui Canadian River. Cele trei călăuze încercate, Sam Hawkens, Dick Stone şi Will Parker trebuiau să ne conducă într-acolo, unde ne aştepta un întreg detaşament de oameni ai vestului, bărbaţi curajoşi, însărcinaţi cu securitatea noastră. Fireşte că mai contam şi pe sprijinul trupelor din forturi. Era, în orice caz, inutil ca lucrurile ce le aflam în acea seară să mă mai tulbure. Mă liniştea în acelaşi timp faptul că oamenii se îngrijiseră pînă în cele mai mici amănunte chiar şi de echipamentul meu. Nu-mi mai rămînea altceva de făcut decît să mă prezint colegilor care mă aşteptau în locuinţa inginerului-şef. Mă dusei acolo, însoţit de Henry şi de Sam Hawkens şi mă bucurai de o primire cît se poate de amicală. Ştiau că fusesem luat prin surprindere şi, ca urmare, nu-mi reproşară întîrzierea.

După ce, în dimineaţa următoare, îmi luasem rămas bun de la gazdele mele, îl căutai pe Henry. Acesta îmi opri repede avalanşa de mulţumiri, scuturîndu-mi mîna cu toată căldura şi adresîndu-mi-se în felul lui aspru:

— Tacă-vă clanţa, sir! Dacă vă trimit pe alte