Cărți «Hotul de carti top romane conteporane de citit gratis .pdf 📖». Rezumatul cărții:
Atunci când Liesel a făcut în final o baie, după două săptămâni de locuit pe strada Himmel, Rosa o copleşi cu o îmbrăţişare enormă. Aproape sufocând-o, zise:
– Saumensch du dreckigs – era timpul!
După câteva luni, nu mai erau domnul şi doamna Hubermann. Cu un ropot de cuvinte, Rosa spuse:
– Acum, ascultă, Liesel, de acum încolo să îmi zici mamă. Se gândi pentru un moment. Cum îi spuneai mamei tale adevărate?
Liesel răspunse încet:
– Auch Mama – tot mama.
– Ei bine, eu sunt mama numărul doi atunci. Se uită la soţul ei. Şi el de acolo. Părea să adune cuvintele în mână, să le bată uşor împreună şi să le azvârle peste masă. Acel Saukerl, porcul ăla mizerabil, să-i spui papa, verstehst? Înţelegi?
– Da, aprobă prompt Liesel.
Răspunsurile rapide erau apreciate în această casă.
– Da, mamă, o corecta mama. Saumensch. Spune-mi mamă când vorbesc cu tine.
La acel moment, Hans Hubermann tocmai terminase de făcut o ţigară, după ce a lins hârtia şi a răsucit-o. Se uită la Liesel şi îi făcu cu ochiul. Nu îi era deloc greu să-i spună papa.
Femeia cu pumnul de fierÎn mod clar, acele prime câteva luni au fost cele mai grele.
În fiecare noapte, Liesel avea coşmaruri.
Cu chipul fratelui ei.
Holbându-se la podeaua trenului.
Se trezea înotând în pat, ţipând şi înecându-se în râul de cearşafuri. În cealaltă parte a camerei, patul care fusese destinat fratelui ei plutea ca o barcă în întuneric. Încet, pe măsură ce devenea conştientă, aparent, patul se cufunda în podea. Această viziune agrava lucrurile şi, de cele mai multe ori, trecea o vreme până să se oprească din ţipat.
Poate, singura parte bună a acelor coşmaruri era că îl aduceau pe Hans Hubermann, noul ei papa, în cameră, să o liniştească şi să îi arate afecţiune.
Venea în fiecare noapte şi stătea cu ea. Primele două dăţi stătu numai, ca un străin care să alunge singurătatea. După câteva nopţi, şopti:
– Şşşt, sunt aici, e în ordine.
După trei săptămâni, o ţinea în braţe. Încrederea se acumulase treptat, mai ales datorită forţei brute a blândeţii omului şi prezenţei lui. Fata ştia de la început că el mereu va apărea în mijlocul ţipătului şi nu va pleca.
O DEFINIŢIE PE CARE NU O VEŢI GĂSI ÎN DICŢIONARA nu pleca: Un act de încredere şi iubire descifrat deseori de copii.
Hans Hubermann stătea somnoros pe pat, în timp ce Liesel plângea pe mânecile lui şi respira adânc. În fiecare noapte, exact după ora două, adormea din nou în mirosul lui: un amestec de ţigări moarte, decenii de vopsea şi piele umană. La răsăritul soarelui, era la câţiva metri de ea, gârbovit, aproape înjumătăţit, pe scaun. Nu folosea niciodată celălalt pat. Liesel cobora şi îi săruta prudent obrazul, iar el se trezea şi zâmbea.
Câteodată, papa îi spunea să se întoarcă în pat şi să aştepte puţin, că el se va întoarce cu acordeonul şi îi va cânta. Liesel se ridica şi fredona, cu degetele de la picioare strânse de încântare. Nimeni nu îi mai oferise vreodată muzică. Rânjea prosteşte, urmărind liniile care i se desenau lui Hans pe faţă şi culoarea metalică, blândă din ochi – până când se auzeau înjurături din bucătărie.
– OPREŞTE ZGOMOTUL ĂLA, SAUKERL!
Papa mai cânta puţin.
Îi făcea cu ochiul fetei şi, stângace, ea îi răspundea în acelaşi mod.
Uneori, doar pentru a o întărâta pe mama şi mai mult, aducea instrumentul în bucătărie şi cânta în timpul micului dejun.
Pâinea şi gemul lui papa stăteau mâncate pe jumătate în farfurie, ondulate după forma muşcăturii, iar muzica o privea pe Liesel în faţă. Ştiu că sună ciudat, dar aşa i se părea. Mâna dreaptă a lui papa mângâia clapele de culoarea dinţilor. Cea stângă lovea butoanele. (Îi plăcea în mod deosebit să-l vadă lovind butonul argintiu, strălucitor – do major.) Exteriorul zgâriat, dar lucios al acordeonului se mişca înainte şi înapoi, în vreme ce braţele sale comprimau burduful, făcându-l să elimine aerul şi apoi să-l absoarbă. În dimineţile acelea, în bucătărie, papa însufleţea acordeonul. Cred că se poate spune asta dacă stai să te gândeşti.
Cum îţi dai seama de ceva că este viu?
Verifici dacă respiră.
De fapt, sunetul acordeonului vestea siguranţa. Lumina zilei. În timpul zilei, nu era posibil să-l viseze pe fratele ei. Îi era dor de el şi obişnuia să plângă în spălătorie pe cât de încet putea, dar tot era bucuroasă că nu dormea. În prima noapte la Hubermanni, ascunsese ultima legătură cu el – Manualul groparului – sub saltea şi ocazional îl scotea şi îl ţinea în braţe. Privind lung literele de pe coperte şi atingând literele imprimate dinăuntru, nu avea idee ce însemnau. Realitatea era că nu prea conta despre ce era cartea. Era mai important ce semnifica.
SEMNIFICAŢIA CĂRŢII 1. Ultima data când îl văzuse pe fratele ei; 2. Ultima dată când o văzuse pe mama ei.
Uneori şoptea cuvântul „mama” şi vedea chipul mamei sale de sute ori într-o singură după-amiază. Dar acestea erau necazuri mici în comparaţie cu teroarea viselor. În acele vremuri, în toată acea enormitate de somn, nu se simţise niciodată atât de covârşitor de singură.
După cum sigur deja aţi observat, nu mai erau alţi copii în casă. Hubermannii aveau doi ai lor, dar erau mai mari şi se mutaseră. Hans junior lucra în centrul Münchenului, iar Trudy avea o slujbă ca menajeră şi supraveghetoare de copii. Curând, amândoi vor pleca la război. Unul va face gloanţe. Celălalt le va trage.
Şcoala, după cum probabil vă imaginaţi, era o mizerie remarcabilă.
Deşi ţinea de stat, exista o puternică influenţă catolică, iar Liesel era luterană. Un început nu tocmai favorabil. Apoi, au descoperit că nu putea să scrie sau să citească.
S-a simţit umilită când a fost trimisă la copiii mai mici,