iar creația (opera) este menită să i-l redea, repunîndu-l în contact cu miturile. Povestirea (ca formă orală a creației) are, dar, o funcție dublă: dă individului comun perspectiva sacrului și, totodată, îl apără de violența istoriei. „A povesti” este, într-un anume sens, a supraviețui. Dar a povesti nu este, oare, și o tentativă de a umple golul lăsat de amnezia istorică a omului? Eliade nu spune direct, dar narațiunile sale lasă să se întrevadă și această posibilitate.

Să luăm exemplul dat de nuvela Pe strada Mîntuleasa cea mai complexă dintre narațiunile lui Eliade. Ce se vede întîi la lectură este parabola: Nuvela are un scenariu realist (detențiunea provizorie a unui bătrîn institutor, Fărîmă), dar în interiorul lui se petrec atîtea fapte neobișnuite, încît sensul inițial se întunecă și, altele, neașteptate, ambigue, fabuloase acaparează textul. Este povestirea unui șir de povestiri care se destramă, reapar și, iarăși, se pierd într-un șir de alte întîmplări insolite. Rezultatul este că peste scenariul inițial (realist, perceptibil, normal) se suprapune un altul: incontrolabil, fragmentar, mitic. Prozatorul mărturisește că a voit să opună în chip programatic două mitologii: una de tip popular (de o programatică ambiguitate) și alta modernă, raționalistă, violentă (mitologia unei lumi desacralizate)[5]. Cea dintîi este reprezentată de Zaharia Fărîmă, pensionar, fost director al școlii de pe strada Mîntuleasa, spirit inventiv, mitoman după toate aparențele. Numele lui (Fărîmă) sugerează fragilitatea și lipsa de coerență, fragmentarismul unei ființe modeste. Eliade nu ascunde că s-a gîndit la o parabolă a omului fragil care triumfă, prin darul de a fabula, asupra celor mai puternici decît el. În condiții grele de recluziune au supraviețuit cei care au știut să povestească – zice prozatorul.

Primul mit ce vine în minte citind povestirile încurcate ale lui Fărîmă este acela al Șeherezadei. Bătrînul învățător narează la infinit și anchetatorii sînt din ce în ce mai interesați de fabulațiile lui. El reușește, astfel, să treacă printr-o probă grea, să supraviețuiască povestind întîmplări din alt timp. Însă similitudinea se oprește aici. În Pe strada Mîntuleasa sînt mai mulți șahi care ascultă (citesc) și cel puțin unul, Dumitrescu, ofițerul care anchetează, nu crede nici un moment în verosimilitatea acestor întîmplări vechi. Mitologia bătrînului îi pare suspectă, el vrea sensul exact (politic) al faptelor. Fărîmă și Dumitrescu reprezintă două moduri de a gîndi existența și, indiscutabil, două moduri de a fi în lume, ceea ce vrea să spună: două modele, două mitologii. Ei formează un cuplu spiritual care revine în proza lui Eliade: Filip Zalomit – inspectorul Albini (Les trois grâces), Adrian – Orlando (În curte la Dionis) etc. Este exagerat, totuși, a spune că unul reprezintă sacrul (miticul) în totalitate, iar altul profanul (raționalismul, politicul). Fărîmă este un tip eminamente profan care, prin narațiunile lui, creează o lume fabuloasă, o lume ce supraviețuiește prin semne (un semn este și povestirea ca atare). Zonele nu sînt distincte, orice individ poate fi, în definitiv, purtător de mituri. Numai că unii cred în realitatea acestei lumi (Fărîmă, Oana, Lixandru, Leana etc.), iar alții nu. Cei din urmă au propriul lor cod, sub semnele miticului, inițiaticului, ei caută manifestările unei gîndiri programatice. Voind să sublinieze această bi-polaritate, prozatorul și-a intitulat în traducere franceză, nuvela pe care o discutăm, Le vieil homme et l’officier (1977). „Bătrînul” semnifică mai multe lucruri: un individ biologicește vîrstnic, dar și mesagerul unei lumi vechi.

Pe strada Mîntuleasa are unsprezece capitole care nu dau propriu-zis o cronologie strictă a faptelor epice, în fiecare fragment există un nucleu realist, controlabil, și numeroase altele care, prin proliferare, tind să-l anuleze pe cel dintîi. Nuvela începe, în stilul mai vechi al prozei realiste, cu ezitarea eroului (Zaharia Fărîmă) de a intra într-un spațiu necunoscut: „de cîteva minute, bătrînul se plimba prin fața casei neîndrăznind să intre. Era o clădire cu multe etaje, sobră, aproape severă, așa cum se clădea pe la începutul secolului”. Recunoaștem în această mică deschidere strategia prozatorului din secolul trecut. Numai că strategia este abandonată repede, eroul lui Eliade n-ajunge să cunoască, să cucerească spațiul în care intră. Pentru Zaharia Fărîmă, banala clădire cu multe etaje nu este decît anti-camera unui veritabil labirint. Deschiderea este, de altfel, plină de aluzii, deocamdată fără înțeles pentru cititorul grăbit să afle ce-i cu acest modest bătrîn guraliv care, ca și Gavrilescu (La țigănci), suferă teribil de căldură: „Nu suport […]. Mai ales în timpul verii, pe căldură, mi se urcă sîngele la cap. Nu suport”… Căldura este mediul climateric obișnuit în narațiunile lui Eliade. Pentru spiritele simple, căldura este o justificare a situațiilor anormale în care intră. Fărîmă evită, dar, să intre pe o vreme călduroasă într-o clădire pe care n-o cunoaște. La sfîrșit, cînd iese din labirint, îl regăsim așezat pe o bancă, „într-o după amiază fierbinte, de la începutul lui iulie”. Căldura va fi, și acum, grija lui cea mai mare: „e foarte cald […]. S-a făcut teribil de cald”… Ca personajele lui I. L. Caragiale, Fărîmă suferă de căldură și e impacientat asupra timpului: „Nu vă supărați, […] dar îmi puteți spune cît e ceasul?”… Este propoziția pe care o adresează și la începutul narațiunii și, ca și acolo, ceasul indică ora două. Vasăzică, pe o teribilă căldură, la orele două (două și un sfert), personajul eliadesc are o întîlnire cu importante consecințe pentru el și pentru alții. Și tot la două (două fără un sfert), pe o vreme asemănătoare, are altă întîlnire, la sfîrșitul narațiunii. Sînt semne că bătrînul învățător se pregătește să intre, în fapt într-un nou labirint. Existența lui este constituită dintr-o serie de probe inițiatice. Inițiatice, trebuie spus, pentru cititor. Eroul n-are, repet,