— Încă o dovadă de cîtă răutate zace în sufletul lui Tangua. El ştie că noi eram, în ascuns, de partea voastră. Acuma vrea să se răzbune pe noi ducîndu-ne la pieire.

— A jurat pe Marele Spirit, de aceea îl cred pe dînsul, nu pe voi.

Îţi repet şi ţie ceea ce i-am spus adineauri lui Old Shatterhand: dacă aţi mărturisi deschis adevărul, aş interveni pentru viaţa voastră. Klekih-Petra, care mi-a fost ca un părinte, prieten şi dascăl, a sădit în inima mea simţămîntul păcii şi al milei. Nu sînt setos de sînge, iar tatăl meu, căpetenia, îmi împlineşte totdeauna dorinţele. Iată, n-am omorît încă pe nici unul din kiowaşii pe care-i ţinem aici ca prizonieri. Nu cu viaţa îi vom face să plătească, ci cu caii şi cu armele, cu corturile şi cu păturile lor. A mai rămas să ne înţelegem în privinţa preţului răscumpărării şi atît. Rattler însă, ucigaşul lui Klekih-Petra, trebuie să moară. Iar în ce vă priveşte, deşi îi sînteţi tovarăşi, am mai fi îngăduitori dacă aţi vorbi sincer. Dar cum nu vreţi, vă aşteaptă aceeaşi soartă.

Era o replică lungă a taciturnului Winnetou, cum nu aveam să mai aud altele decît rareori şi numai în ocazii de mare importanţă. Aşadar, soarta noastră îi stătea la inimă mai mult chiar decît găsea cu cale să mărturisească.

— Dar cum e posibil să ne declarăm duşmanii voştri, cînd de fapt vă sîntem prieteni?! Insistă Sam.

— Taci! Văd că ţi-ai pus în gînd să mori cu o mare minciună pe buze. V-am lăsat pînă acum mai liberi decît pe ceilalţi prizonieri, ca să-l puteţi ajuta pe Old Shatterhand. Dar nu meritaţi cruţare; de acum înainte, veţi fi trataţi mai aspru. Urmaţi-mă! Am să vă arăt locul ce vă e destinat; de aci încolo, nu aveţi voie să-l părăsiţi.

— Asta nu, Winnetou, să nu faci una ca asta! Se rugă Sam îngrozit.

Nu pot să mă despart de Old Shatterhand!

— Vei putea. Îţi poruncesc! Voinţa mea e lege!

— Dar te implorăm... Cel puţin să...

— Tăcere! Îl puse la respect apaşul. Să nu mai aud nici un cuvînt în această chestiune! Mă urmaţi, sau pun războinicii mei să vă lege şi să vă ducă pe sus?

— Sîntem în puterea voastră şi, prin urmare, nevoiţi să te ascultăm. Cînd ne vei îngădui să-l revedem pe Old Shatterhand?

— În ziua morţii lui şi a voastră.

— Mai înainte nu?

— Nu!

— Atunci, pînă a te urma, dă-ne voie să ne luăm rămas-bun de la el!

Îmi cuprinse mîna şi simţii barba lui stufoasă atingîndu-mi fruntea; mă sărută. Parker şi Stone făcură la fel. Plecară apoi tustrei împreună cu Winnetou. Rămăsei o vreme singur, pînă veniră cîţiva apaşi şi mă ridicară; nu ştiam încotro mă duc; eram prea slăbit ca să mai deschid ochii. În timp ce mă transportau, am adormit.

Nu ştiu cît a durat somnul. A fost un somn tămăduitor, adînc şi lung. Cînd m-am trezit, nu mi-a mai fost greu să deschid ochii, nu mai eram nici pe departe atît de vlăguit. Puteam să mişc niţel limba şi să-mi duc mîna la gură ca să mă şterg de sînge şi puroi.

Spre mirarea mea, mă aflam într-o odaie pătrată, cu pereţi de zid.

Lumina pătrundea printr-o intrare fără uşă. Patul meu se rezema de peretele opus. Aici se găseau cîteva blănuri de grizzly aşezate una peste alta; o foarte frumoasă cuvertură indiană de Santillo îmi acoperea trupul. În colţ, lîngă intrare, şedeau două femei indiene, una în vîrstă, alta tînără. Mă îngrijeau şi mă păzeau totodată. Bătrîna era scofîlcită, urîtă, cum ajung cele mai multe squaw, adică femei roşii — ca urmare a vieţii lor trudnice. Ele îndeplinesc toate muncile, chiar şi cele mai grele, în timp ce bărbaţii se ocupă de război şi de vînătoare, iar în restul timpului nu fac nici o treabă. Tînăra era frumoasă, ba chiar foarte frumoasă. Îmbrăcată în veşminte europene, ar fi stîrnit admiraţie în orice salon civilizat. Purta un fel de cămaşă lungă de un albastru-deschis, strîns încheiată la gît şi cu mijlocul prins într-o centură din piele de şarpe cu clopoţei.

Nu avea nici o podoabă, cum ar fi, de pildă, mărgelele de sticlă sau monedele ieftine cu care se gătesc de obicei femeile indiene. Singura-i podoabă era părul minunat, lung, împletit în două cozi grele, negre-albăstrii, ce-i cădeau pînă pe şolduri. Părul acesta mi-l amintea pe-al lui Winnetou. De altfel şi trăsăturile feţei semănau cu ale lui. Aceiaşi ochi negri-catifelaţi, pe jumătate ascunşi sub gene lungi, umbroase, ca nişte taine de nepătruns. Şi nici urmă de pomeţii aceia proeminenţi, specifici fizionomiei indiene. Obrajii gingaşi, de un oval cald şi plin, se încheiau la bărbie cu o gropiţă care ar fi făcut farmecul oricărei europene. Vorbea în şoaptă cu bătrîna, probabil pentru a nu mă trezi din somn; cînd surîdea cu gura-i frumoasă, uşor întredeschisă, dinţii albi, asemenea celui mai curat fildeş, sclipeau între buzele-i roşii. Nasul fin, cu nări delicate, ar fi trădat mai curînd o obîrşie greacă decît indiană. Tenul, de un arămiu-deschis, părea suflat cu lumină argintie. Să tot fi avut optsprezece ani şi aş fi pus rămăşag că e sora lui Winnetou.

Cele două squaw lucrau la o centură de piele albă, pe care o împodobeau cu arabescuri şi cusături roşii.

Mă ridicai în capul oaselor; da, mă ridicai şi nu mi-a fost deloc greu s-o fac, deşi înaintea ultimei etape de somn nici nu izbuteam să deschid ochii de slăbiciune. Bătrîna auzi mişcarea, mă privi şi, arătîndu-mă cu degetul, exclamă:

— Uf! Aguan inta-hinta!

"Uf" este o exclamaţie de mirare şi "aguan inta-hinta" înseamnă "e treaz". Fata îşi ridică privirea de la lucrul ei şi, văzînd că şed, se apropie de patul meu.

— Te-ai trezit, aşadar! Spuse ea, folosind, spre marea mea surpriză, o englezească destul de corectă. Ai vreo dorinţă?

Deschisei gura ca să-i răspund. Dar mi-am adus aminte că nu pot vorbi şi că uitasem pentru moment starea în care mă găsesc. Totuşi, aşezîndu-mă mai comod, judecai în sine-mi că s-ar putea să-mi fi revenit şi graiul. Făcui o încercare