nu se vedea decît o fîșie îngustă de pădure, în vreme ce pe cel sudic, îndărătul pădurii, se zăreau costișele abrupte și întunecate ale unor munți teșiți. Deasupra apei roiau libelule, se roteau scoțînd țipete ascuțite și orăcăind reptile zburătoare, iar în răstimpuri se iveau din apă gîturi și capete de pleziozauri.

— Ne-om fi rătăcit în labirintul de insule și om fi nimerit din nou în Marea Reptilelor, zise Papocikin, cînd veni vorba despre neobișnuita asemănare a celor două mări.

— Nu-i vorbă, asemănarea e foarte mare. Ai uitat însă de movilele de nisip de pe țărmul sudic. Dacă ne-am fi rătăcit, luîndu-o spre răsărit,căci după Pluton, care cînd îl cauți stă proțap la zenit, nu te poți lua, ar fi trebuit să vedem dunele astea mai tot timpul călătoriei, spuse Kaștanov.

— Dar nicăieri nu se vede un rîu care să vină dinspre sud și care să ne îngăduie să mai înaintăm puțin în direcția asta, zise cătrănit Gromeko.

— Răbdare, cobe! Nici n-am apucat bine să intrăm în această mare, că ai și început să te bocești.

Răbdarea însă le fu pusă la grea încercare. Plutiră ceasuri în șir, fără să observe cea mai mică schimbare în înfățișarea țărmului sudic: mereu aceeași pădure fără luminișuri, mereu aceleași povîrnișuri rîpoase ale culmilor teșite ce se înălțau dincolo de pădure. Li se urîse la toți cu această priveliște. Se deprinseră într-atîta cu pleziozaurii, cu reptilele zburătoare, cu libelulele, încît nici nu le mai luau în seamă, ca și cînd, dacă ar fi plutit pe un rîu de pe suprafața pămîntului, ar fi văzut lebede, ciori și gîndaci. Numai în răstimpuri ihtiozaurii tulburau această monotonie, silindu-i pe vîslași să pună mîna pe arme, cînd în apropierea bărcii apărea pe neașteptate spinarea lor lată, de un verde-închis, sau capul hidos al acestor monștri.

SUPRAMONȘTRII

Trecuse de amiază și călătorii noștri cercetau cu privirile, căutînd un locșor unde să se găsească lemne de foc trebuitoare pentru popas. Dimineața prinseră o mulțime de pești și aveau de gînd să-i prăjească.

— Colo pe țărm văd niște grămezi de bîrne! exclamă în cele din urmă Makșeev.

Hotărîră să îndrepte bărcile în așa fel, încît să se apropie treptat de mal, și începură să vîslească de zor, cu gîndul la bunătățile pe care le vor găti. Dar cînd ajunseră la vreo sută de metri de bîrne, Kaștanov, care le privea cu atenție, spuse:

— Nu sînt grămezi de bîrne, ci niște animale uriașe, moarte sau adormite.

— Fiți cu băgare de seamă, nu vă apropiați de țărm! strigă Makșeev, observînd că grămada se mișcă.

Bărcile se opriră la o distanță de vreo două sute de pași și vîslașii cătau cu groază și uimire spre țărmul unde erau întinse pe nisip, una lîngă alta, patru namile. Trupurile lor păreau niște dîmburi lunguiețe înalte de vreo patru metri. De-a lungul spinării aveau o creastă îngustă și turtită, dar nu ca la stegozaur, cu lamele și ace, ci netedă și probabil golașă. Coastele animalelor erau de culoarea nisipului, cu dungi longitudinale, tuciurii, lungi și înguste, așa încît de departe puteai crede că vezi o stivă de lemne.

Chiar de la această distanță mică îți venea greu să crezi că nu ai în față patru stive de lemne, ci niște monștri de cel puțin cincisprezece-șaptesprezece metri lungime. Dar marginile stivelor se ridicau ritmic cînd animalele respirau, iar uneori tresăreau. Cozile dihăniilor se mișcau în apă, încrețind fața ei netedă.

— Cum să le facem să se scoale în picioare? zise Papocikin. Trebuie să le examinăm bine și să le fotografiem.

— Nu-i greu să trîntești cîteva gloanțe dum-dum în pîntecul acestor animale, — răspunse Makșeev, — dar mi-e să n-o pățim. Dacă monștrii se înfurie și se năpustesc asupra noastră, ne fac de petrecanie cît ai bate din palme.

— Or fi carnivori sau ierbivori? se întrebă Gromeko. Un lucru e sigur: sînt niște reptile gigantice.

— N-aș crede să fie carnivori, răspunse Kaștanov. Animalele carnivore n-au atins niciodată asemenea dimensiuni: niște reptile atît de mari ar fi consumat prea multe vietăți, ori natura face oarecare economie în această privință. Nu uitați că cele mai mari animale din zilele noastre, ca elefanții, rinocerii, hipopotamii, balenele, nu sînt animale de pradă.

— Atunci, hai să le vînăm! Ia priviți cîtă mai cărnărie! Am putea sătura un batalion întreg! spuse botanistul, ducînd arma la ochi.

— Stai puțin, îl opri Kaștanov. Chiar dacă nu sînt animale de pradă, nu cred că ar fi bine să le întărîtăm: s-ar putea năpusti asupra noastră, și atunci bărcile s-or duce la fund ca niște coji de nucă.

— Ce-ar fi să tragem în aer sau să le trîntim o încărcătură de alice ca sa le mai scoatem din amorțeală? nu se dădu bătut Gromeko. Alicele abia i-ar gîdila pe acești coloși.

— Fie, dar să le ieșim în față, păstrînd o distanță de cel puțin o sută de metri de mal. Dacă sînt animale terestre, n-au să înainteze prea mult în apă.

Cînd bărcile ajunseră în fața monștrilor, care de altfel nici nu se sinchisiră, Gromeko trimise în ei o încărcătură dublă de alice. Fie alicele, fie detunătura, pe care pădurea o repetă sub formă de ecou, făcură ca animalele să sară în picioare.

Monștrii începură să-și clatine ciudat gîturile lungi terminate printr-un cap care deși măsura vreo șaptezeci și cinci de centimetri, părea ridicol de mic în comparație cu corpul uriaș. Apoi porniră în trap greu, bălăbănindu-se, de-a lungul malului. Picioarele lor erau scurte și subțiri în comparație cu trupul masiv.

— Cred că sînt brontozauri, cele mai mari reptile ierbivore din Jurasicul superior, care au dispărut repede din pricina faptului că erau prea greoaie și că natura nu le-a înzestrat cu organe de apărare, spuse Kaștanov.

— Cine s-ar fi putut oare încumeta să atace asemenea uriași de cel puțin cincisprezece-optsprezece metri lungime și mai bine de patru metri înălțime? întrebă curios Makșeev.

— Deși sînt atît de mari, pentru o fiară de pradă, ca de pildă ceratozaurul, e o nimica toată să sfîșie beregata unei astfel de dihănii; nu mai vorbesc că îi poate