pe prelată, cu braţele şi picioarele desfăcute. Ploaia mă îngheţa. Dar zâmbeam. Îmi aduc aminte acea întâlnire de gradul trei cu electricitatea şi arsurile de gradul trei ca pe unul dintre momentele de fericire adevărată.

În momentele de minunare e uşor să eviţi gândurile meschine, să te conectezi la imensitatea universului care cuprinde tunetul şi strălucirea, apropierea şi depărtarea, supleţea şi grăsimea.

— Richard Parker, o navă!

Am strigat. Eram nebun de fericire. Am uitat de frustrări şi de suferinţe şi am izbucnit, orbit de bucurie.

— Am reuşit! Suntem salvaţi! Înţelegi, Richard Parker? SUNTEM SALVAŢI! Ha, ha, ha, ha!

Am încercat să mă controlez. Dacă nava trecea prea departe de noi? Să trimit o rachetă? Prostii!

— Vine direct spre noi, Richard Parker! Mulţumesc, Lord Ganesha! Binecuvântat fii, Allah-Braman!

Nu putea să nu ne vadă. Oare există fericire mai mare decât cea a salvării? Răspunsul e nu. Pentru prima oară după multă vreme, m-am ridicat în picioare.

— Poţi să crezi, Richard Parker? Oameni, un pat, mâncare. Trăim din nou. O, ce fericire!

Vasul a venit mai aproape. Părea să fie un petrolier. Forma prorei se vedea din ce în ce mai bine. Salvarea era o robă de metal negru cu tiv alb.

— Dar dacă…?

N-am îndrăznit să rostesc sunetele. Dacă aveam şansa să-mi revăd familia? Tsimtsum avusese mai multe de bărci de salvare. Poate ajunseseră în Canada cu luni înainte şi erau nerăbdători să audă veşti de la mine. Poate că eram singura persoană de pe navă de care nu se ştia nimic.

— Mamă, ce mari sunt petrolierele!

Era ca un munte care se urca pe noi.

— Poate sunt deja în Winnipeg. Mă întreb cum o arăta casa noastră. Crezi că în Canada casele au curţi interioare în stil tradiţional tamil, Richard Parker? Poate că nu. Presupun că s-ar umple de zăpadă iarna. Păcat. Nimic nu reprezintă pacea mai mult decât o curte interioară într-o zi însorită. Mă întreb ce mirodenii cresc în Manitoba.

Nava era foarte aproape. Ar fi fost bine ca echipajul să se oprească sau să ne ocolească.

— Da, ce mirodenii…? Doamne Dumnezeule!

Am realizat cu groază că petrolierul nu venea în direcţia noastră, ci peste noi.

Prora era un imens perete de metal care devenea din ce în ce mai mare cu fiecare secundă. Un val mare o înconjura şi se deplasa încet spre noi. În cele din urmă Richard Parker a simţit ameninţarea. S-a întors şi a început să facă Woof! Woof! dar nu ca un câine; lătra ca o felină, cu putere, înfricoşător şi potrivit situaţiei.

— Richard Parker, o să ne calce! Ce să facem? Repede, o rachetă. Nu! Trebuie să vâslim. Să pun vâsla în locaş. HUNMF! HUMF! HUMF!

Valul de la prova ne-a împins. Richard Parker s-a chircit şi i s-a zbârlit părul.

Barca a alunecat pe val şi a fost cât pe ce să se lovească de petrolier, dar a trecut la mai puţin de şaizeci de centimetri.

Barca a alunecat pe lângă ceea ce părea un perete de canion, un kilometru şi jumătate de fortificaţii înalte fără nicio santinelă care să ne observe în şanţul cu apă. Am tras o rachetă, dar am ţintit prost. În loc să se ridice şi să explodeze în faţa căpitanului, a ricoşat de peretele navei şi s-a întors în Pacific, unde a murit cu un fâsâit. Am suflat în fluier din toate puterile. Am strigat din toţi plămânii. Degeaba.

Cu motoarele mergând şi cu elicea care plesnea apa cu zgomot, vasul a trecut pe lângă noi şi ne-a lăsat balansându-ne în dâra înspumată din urmă. După atât de multe săptămâni de sunete naturale, aceste sunete mecanice erau ciudate şi demne de respect, aşa că m-au redus la tăcere.

În mai puţin de douăzeci de minute, un vas de trei sute de mii de tone a devenit un punct în depărtare. Când m-am întors, Richard Parker încă se uita în direcţia vasului. După câteva secunde, s-a întors şi el şi privirile noastre s-au întâlnit. Ochii mei exprimau dorinţă, suferinţă, teamă şi singurătate. El era conştient doar că se întâmplase ceva stresant şi important, ceva dincolo de limitele înţelegerii lui. Nu-şi dădea seama că trecusem pe lângă salvare. El văzuse doar că masculul alfa, acest tigru imprevizibil şi ciudat cu care era pe barcă, fusese foarte emoţionat. S-a aşezat să moţăie. Singurul său comentariu asupra evenimentelor a fost un mieunat supărat.

— Te iubesc!

Cuvintele au izbucnit, pure şi libere, nedefinite. Sentimentul mi-a inundat pieptul.

— E adevărat. Te iubesc, Richard Parker. Dacă nu te-aş avea acum, nu ştiu ce m-aş face. Nu cred că aş supravieţui. N-aş putea. Aş muri de disperare. Nu te da bătut. Richard Parker, nu te da bătut. O să te duc pe uscat, promit, promit!

Capitolul 87

Una dintre metodele mele favorite de evadare era asfixierea blândă. Foloseam o bucată de material pe care o tăiasem dintr-o pătură. O numeam zdreanţa de visare. O udam cu apă de mare atât cât să fie doar umedă. Mă întindeam confortabil pe prelată şi mi-o aşezam pe faţă, potrivind-o ca să-mi acopere faţa în totalitate. Apoi cădeam într-o stare de visare, lucru nu foarte dificil pentru cineva care era într-o asemenea stare de letargie. Dar zdreanţa aceea îi dădea visului un caracter aparte. Probabil că reducea cantitatea de aer pe care o primeam. Atunci începeam să visez cele mai nebuneşti vise, intram în transă, aveam viziuni, mă asaltau amintiri, gânduri, senzaţii, amintiri. Iar timpul dispărea. Când mă deranja vreun zgomot şi zdreanţa îmi cădea de pe faţă, reveneam la starea de conştienţă, încântat să realizez că timpul trecuse fără să-l simt. Dovada era faptul că zdreanţa se uscase. Dar, pe lângă asta, aveam şi senzaţia că lucrurile erau schimbate, că momentul prezent era diferit.

Capitolul 88

Într-o zi, am dat peste gunoi. Mai întâi apa a început să strălucească de ulei. Apoi au urmat deşeurile industriale: mai ales cele din plastic, într-o varietate de forme şi culori, dar şi bucăţi de lemn, cutii de bere, sticle de vin, bucăţi de material, de sfoară, toate înconjurate de o spumă galbenă. Am înaintat. M-am uitat să văd dacă puteam să folosesc ceva. Am luat o sticlă de vin.