Am dat peste un frigider care nu mai avea motor. Plutea cu uşa spre cer. Am deschis uşa. A ţâşnit un miros îngrozitor, dezgustător, care părea să coloreze aerul. Cu mâna la gură, m-am uitat înăuntru. Erau pete, sucuri închise la culoare, nişte legume stricate, lapte care arăta ca un jeleu galben, şi rămăşiţele unui animal mort, greu de identificat din cauza stării de putrefacţie avansată. După mărime, putea fi miel. În interiorul frigiderului, mirosurile avuseseră timp să se dezvolte, să fermenteze. Mi-au asaltat simţurile cu o furie devastatoare, capul a început să mi se învârtească, stomacul mi s-a întors pe dos şi picioarele au început să-mi tremure. Din fericire, s-a scufundat repede. Spaţiul liber lăsat de el a fost umplut imediat.

Am lăsat gunoiul în urmă, dar multă vreme după ce nu l-am mai văzut, am continuat să simt mirosul. I-a luat o zi mării să spele uleiul de pe marginea bărcii.

Am pus un mesaj în sticlă: „Cargou japonez Tsimtsum, sub pavilion panamanian, s-a scufundat pe 2 iulie 1977 în Pacific, la patru zile de Manila. Sunt într-o barcă de salvare. Mă numesc Pi Patel. Am ceva hrană, apă, dar tigrul bengalez e o reală problemă. Vă rog anunţaţi familia în Winnipeg, Canada. Orice ajutor binevenit. Mulţumesc”. Am pus dopul sticlei şi l-am acoperit cu o bucată de plastic. Am legat plasticul cu o sfoară şi am înnodat-o strâns. Am aruncat-o în apă.

Capitolul 89

Totul suferea. Totul era ars de soare şi bătut de vânt. Barca, pluta până când am pierdut-o, prelata, rezervoarele de apă, pungile de plastic, undiţele, păturile, plasa – toate s-au uzat, s-au lăbărţat, au crăpat, s-au uscat, au putrezit, s-au rupt, s-au decolorat. Portocaliul a devenit alb portocaliu. Tot ce era neted s-a asprit. Tot ce era ascuţit s-a tocit. Tot ce era dur a devenit moale. Tot ce era întreg a început să se desprindă în bucăţi. Faptul că le frecam cu aripioare de ţestoasă sau cu piele de peşte nu schimba lucrurile cu nimic. Sarea a continuat să mănânce totul, cu milioane de guri. Soarele prăjea totul. Îl ţinea pe Richard Parker într-o stare de somnolenţă. Făcea ca scheletele să devină de un alb strălucitor. Îmi ardea hainele şi mi-ar fi ars şi pielea, deşi era neagră, dacă nu m-aş fi protejat sub pături şi carapace de ţestoasă. Când căldura devenea insuportabilă, îmi turnam o găleată de apă în cap. Uneori, apa era caldă ca un sirop. Soarele acţiona şi asupra mirosurilor. Totul mirosea a chimion, am mai spus. Nu ştiu nici măcar cum mirosea Richard Parker.

Muream încet. Procesul era atât de lent încât nu-l observam tot timpul. Doar din când în când. Eram două animale emaciate, arse şi înfometate. Blana lui Richard Parker şi-a pierdut strălucirea şi s-a rărit, mai ales pe umeri şi pe coapse. Slăbise, devenise un schelet într-o pungă de piele prea mare. Şi eu mă veştejisem, iar oasele mi se vedeau prin piele.

Am început să-l imit pe Richard Parker; dormeam ore în şir. De fapt, nu era somn propriu-zis, ci o stare de semi-conştienţă în care visele de zi şi realitatea se amestecau până la confuzie. Mi-am folosit zdreanţa de visare.

Acestea sunt ultimele pagini ale jurnalului meu:

 

Azi am văzut un rechin mai mare decât toţi cei pe care i-am văzut vreodată. Un monstru primitiv de 6 metri lungime. Cu dungi. Un rechin-tigru – foarte periculos. Ne-a dat târcoale. Ne-am temut să o să ne atace. Am supravieţuit unui tigru; am crezut că un altul o să mă omoare. N-a atacat. S-a îndepărtat.

 

Vreme înnorată. Nu plouă. E doar întunecat. Delfini. Am încercat să prind unul. Am realizat că nu pot sta în picioare. R.P. e slăbit şi prost dispus. Sunt atât de slăbit că, dacă mă atacă, n-o să fiu în stare să mă apăr. Nu am puterea să suflu în fluier.

 

Zi calmă şi fierbinte. Soare nemilos. Simt că îmi fierb creierii. Mă simt îngrozitor.

 

Sufletul şi trupul îmi sunt într-o stare de prostraţie. Voi muri în curând. R.P. respiră, dar nu se mişcă. Şi el o să moară. N-o să mă omoare.

 

Salvarea. O oră de ploaie grea, delicioasă, frumoasă. Mi-am umplut gura, pungile şi cutiile, corpul. M-am spălat de toată sarea. M-am târât spre R. P. Nu reacţionează. Corpul încovrigat, coada nu se mişcă. Blana udă. Ud, pare mai mic. Osos. L-am atins pentru prima oară. Să văd dacă a murit. Nu. Corpul e cald. E ciudat să-l ating. Chiar şi acum e musculos. Blana i s-a încreţit, fremătând ca şi cum s-ar fi ferit de un ţânţar. În cele din urmă, a reacţionat şi a băut apă. Mai bine să bei decât să te îneci. Coada i s-a mişcat. I-am aruncat o bucată de ţestoasă. Nimic. S-a ridicat doar să bea. A mâncat. Nu s-a ridicat de tot. Timp de o oră, s-a lins. A adormit.

 

N-are rost. Azi voi muri.

 

Voi muri azi.

 

Mor.

 

Astea au fost ultimele rânduri. După aceea, am îndurat, dar n-am mai scris. Îmi era teamă că voi rămâne fără hârtie. De fapt, n-am