Am spus:

— Richard Parker, s-a întâmplat ceva? Ai orbit? Şi i-am trecut mâna prin faţă.

O zi sau două şi-a frecat ochii şi a mieunat disperat, dar nu mi-am dat seama ce era. Suferinţa şi durerea făceau parte din dieta zilnică. Am prins o doradă. Nu mâncasem nimic de trei zile. O ţestoasă apăruse în ziua precedentă, dar eram prea slăbit ca să o trag la bord. Am tăiat peştele în două. Richard Parker s-a uitat spre mine. I-am aruncat partea. M-am aşteptat să o ia cu gura. I-a aterizat în faţă. S-a aplecat. După ce a adulmecat în stânga şi-n dreapta, a găsit peştele şi a început să mănânce. Mâncam încet acum, amândoi.

M-am uitat lung în ochii lui. Nu arăta altfel. Poate că ochii îi curgeau mai mult, dar nu era nimic grav, nu atât de grav ca aspectul exterior. Eram amândoi doar piele şi oase.

Am realizat că răspunsul era chiar în actul de a privi. Mă uitam în ochii lui ca un medic, în timp ce el se uita nicăieri. Numai o felină oarbă n-ar fi reacţionat la o asemenea privire.

Mi-a fost milă de Richard Parker. Ni se apropia sfârşitul.

A doua zi, au început să mă mănânce ochii. M-am frecat, dar mâncărimea nu dispărea. Ba mai rău: devenea din ce în ce mai intensă şi, spre deosebire de Richard Parker, a început să-mi curgă puroi din ochi. Apoi, totul s-a întunecat. Mai întâi drept în faţă, un punct negru. S-a întins tot mai mult până a ajuns să-mi blocheze vederea cu totul. A doua zi, de dimineaţă, nu mai vedeam decât o linie luminoasă în loc de soare, ca o fereastră mică situată undeva sus. Până la prânz, totul a devenit negru ca smoala.

Mă agăţam de viaţă. Eram groaznic de slăbit. Căldura era infernală. Mai aveam atât de puţină putere că nu mai puteam să stau în picioare. Buzele îmi erau tari şi crăpate. Gura îmi era uscată şi lipicioasă, cu o salivă care avea un gust şi un miros groaznic. Pielea îmi era arsă. Muşchii atrofiaţi mă dureau. Membrele, în special picioarele, erau umflate şi mă dureau întruna. Mi-era foame, dar nu mai aveam mâncare. Richard Parker bea atât de multă apă încât mie nu-mi mai rămâneau decât câteva linguri pe zi. Dar durerea sa fizică nu se compara cu tortura morală pe care aveam s-o îndur eu. Ziua în care am orbit a fost ziua în care au început chinurile. Nu ştiu să vă spun exact când. Timpul, cum v-am mai spus, devenise irelevant. Trebuie să fi fost cândva între ziua o sută şi ziua două sute. Eram sigur că n-o să mai rezist.

A doua zi, mi-am pierdut orice teamă de moarte şi am hotărât să mor. Am ajuns la concluzia tristă că nu mai pot să am grijă de Richard Parker. Eram mai afectat de acest deces iminent decât de al meu. Dar chiar nu mai puteam să fac nimic pentru el.

Muream încet. Simţeam cum mă cuprindea o slăbiciune fatală. Aveam să mor până după-amiază. Ca să-mi fac sfârşitul mai plăcut, am decis să amân starea de sete care mă chinuia şi am băut cât am putut. De-aş mai fi avut şi mâncare! M-am sprijinit de prelata rulată, în mijlocul bărcii. Am închis ochii şi am aşteptat să rămân fără suflare. Am murmurat:

— Adio, Richard Parker. Îmi pare rău că n-am reuşit. Am făcut tot ce am putut. Adio. Dragă Mamă, dragă Tată, dragă Ravi, salutări. Fiul şi fratele iubitor vine să vă întâlnească. N-a trecut o oră fără să mă gândesc la voi. Momentul când vă voi vedea va fi cel mai fericit din viaţa mea. Şi acum las lucrurile în mâna lui Dumnezeu, care e dragoste şi pe care îl iubesc.

Am auzit pe cineva vorbind:

— E cineva acolo?

E surprinzător ce poţi auzi în întunericul minţii. Un sunet fără formă sau culoare sună ciudat. A fi orb înseamnă a auzi diferit.

Vocea a repetat:

— E cineva acolo?

Am tras concluzia că înnebunisem. Trist, dar adevărat.

— E cineva acolo? a insistat vocea.

Claritatea nebuniei este uimitoare. Vocea avea un timbru propriu, greu, obosit.

Am decis să merg mai departe.

— Bineînţeles că este, am replicat. Întotdeauna e cineva. Cine ar pune întrebările, altfel?

— Speram să fie altcineva.

— Cum, altcineva? Îţi dai seama unde eşti? Dacă nu eşti mulţumit cu ce-ţi oferă imaginaţia, poţi să schimbi. Sunt o mulţime de fantezii{7}.

Hmmm. Oare n-ar fi bună o smochină?

— Deci, nu e nimeni?

— Ssst… visez la smochine.

— Smochine! Ai o smochină? Dă-mi şi mie. Te implor. Numai o bucăţică. Mor de foame.

— Nu am numai o smochină. Am un întreg copac.

— Un întreg copac! Te rog, dă-mi şi mie.

Vocea, sau ce-o fi fost, a dispărut.

— Sunt dolofane, grele şi înmiresmate, am continuat. Ramurile copacului sunt aplecate, grele de smochine. Trebuie să fie peste trei sute de smochine.

Linişte.

Vocea a răspuns:

— Hai să vorbim despre mâncare…

— Ce idee bună.

— Ce ai mânca dacă ai putea alege?

— Excelentă întrebare. Aş vrea un bufet magnific. Aş începe cu orez şi sambar. Apoi orez negru gram dhal, orez curd şi…

— Eu aş mânca…

— N-am terminat. Şi aş vrea şi tamarind picant şi sambar cu cepe mici şi…

— Altceva?

— Ajung şi acolo. Aş vrea legume sagu şi korma şi maşala de cartofi şi vadai de varză şi maşala dosai şi rasam picant de linte şi…

— Înţeleg.

— Aşteaptă. Şi vinete umplute cu poryial şi yam kootu de nucă de cocos şi idli de orez şi curd vadai şi bajii de legume şi…

— Pare foarte…

— Am zis şi de chutney? Chutney de nucă de cocos şi de mentă şi ardei iuţi muraţi şi agrişe murate, toate servite cu obişnuitele nans, popadoms, parathas şi puris, bineînţeles.

— Sună…

— Salatele! Salată de mango şi de okra şi de castraveţi. Şi ca desert paysam de migdale şi de lapte şi clătite jaggery şi caramele cu alune şi burfi cu nucă de cocos şi îngheţată de vanilie cu sos cremos de ciocolată caldă.

— Asta-i tot?

— Aş termina gustarea cu un pahar de zece litri de apă proaspătă,