curată şi rece şi cu o cafea.

— Sună foarte bine.

— Aşa-i.

— Spune-mi, ce e yam kootu de nucă de cocos?

— Mâncarea zeilor. Îţi trebuie yams, nucă de cocos rasă, plantains verzi, praf de chilii, piper negru măcinat, turemeric măcinat, seminţe de chimion, seminţe de muştar maro şi ulei de nucă de cocos. Sotezi nuca până devine aurie…

— Pot să sugerez ceva?

— Ce?

— În loc de yam kootu de nucă de cocos, de ce să nu fierbi limbă de vacă în sos de muştar?

— Nu prea sună a mâncare vegetariană.

— Este. Şi apoi măruntaie.

— Măruntaie? I-ai mâncat limba bietului animal şi acum îi vrei şi stomacul?

— Da! Visez la măruntaie à la Caen calde cu sweetbread.

— Sweetbread? Asta sună mai bine. Ce e?

— E făcută din pancreasul viţelului.

— Pancreasul?

— La cuptor şi cu sos de ciuperci e pur şi simplu delicioasă.

De unde veneau aceste reţete dezgustătoare, profanatoare? O luasem atât de tare din loc încât să mă gândesc la vacă şi viţel? În ce fantezie eram prins? Ajunsesem din nou în zona de gunoaie?

— Care ar fi următorul afront?

— Creier de viţel în sos de unt!

— Ne-am întors la cap?

— Creier soufflé!

— Mi-e rău. E ceva ce n-ai mânca?

— Ce n-aş da să pot mânca supă din coadă de bou. Purcel prăjit umplut cu orez, cârnaţi, caise şi stafide. Rinichi de viţel cu sos de unt, muştar şi pătrunjel. Iepure marinat în vin roşu. Cârnaţi din ficat de pui. Pate de porc şi de ficat cu viţel. Broaşte. Ah, daţi-mi broaşte!

— Abia mai pot de greaţă.

Vocea a încetat. Tremuram de greaţă. Una era nebunia minţii şi alta răul de la stomac.

Deodată, m-am luminat.

— Ai mânca viţel crud în sânge?

— Bineînţeles! Îmi place muşchiul tartar.

— Ai mânca sângele coagulat al unui porc mort?

— În fiecare zi, cu sos de mere!

— Ai mânca orice de la un animal, ultimele rămăşiţe?

— Tobă şi cârnaţi! O farfurie cu vârf!

— Dar un morcov? Crud?

N-a mai răspuns.

— M-ai auzit? Ai mânca un morcov?

— Te-am auzit. Ca să fiu sincer, dacă aş avea de ales, nu. Nu-mi priesc astfel de lucruri. Nu prea au gust.

Am râs. Ştiam. Nu auzeam voci. Nu înnebunisem. Îmi vorbea Richard Parker!

Ticălosul de carnivor. Tot timpul am fost împreună şi doar acum s-a hotărât să comunice. Eram fericit să pot vorbi prieteneşte cu un tigru. M-a apucat o curiozitate vulgară, ca aceea a fanilor pentru vedete.

— Sunt curios, spune-mi ai ucis vreodată un om?

Mă îndoiam. Animalele care mănâncă oameni sunt la fel de rare ca şi criminalii, iar Richard Parker fusese prins când era doar un pui. Dar cine ştia dacă mama lui nu prinsese vreun om?

— Ce întrebare! a replicat Richard Parker.

— Mi se pare rezonabilă.

— Oare?

— Da.

— De ce?

— Se spune că da.

— Da?

— Bineînţeles. Nu ştii?

— Nu.

— Ei bine, hai să facem lumină: toată lumea ştie. Deci, ai ucis vreodată un om?

Linişte.

— Ei? Răspunde.

— Da.

— O! Mă face să mă cutremur. Câţi?

— Doi.

— Ai ucis doi oameni?

— Nu. Un bărbat şi o femeie.

— În acelaşi timp?

— Nu. Bărbatul întâi şi apoi femeia.

— Monstrule! Pariez că ţi s-a părut distractiv. Toate ţipetele şi lupta.

— Nu prea.

— Erau buni?

— Cum adică buni?

— Ei, nu te face că nu pricepi. Aveau gust bun?

— Nu.

— Mă gândeam eu. De ce i-ai omorât?

— De nevoie.

— Nevoia unui monstru. Regreţi?

— Era care pe care.

— Aceasta este nevoia exprimată în simplitatea ei amorală. Acum regreţi?

— A fost un impuls de moment. Întâmplarea.

— Se numeşte instinct. Totuşi, răspunde-mi, ai regrete?

— Nu mă mai gândesc la asta.

— E chiar definiţia animalului. Asta eşti.

— Dar tu ce eşti?

— O fiinţă umană.

— Ce mândrie!

— Este adevărul adevărat.

— Deci, n-ai arunca primul piatra?

— Ai mâncat vreodată oothpam?

— Nu. Dar ce e oothpam?

— E atât de bun.

— Sună delicios. Mai spune-mi.

— Oothpam este făcut din aluatul care rămâne de la prăjituri, dar rareori mi-a fost dat să mănânc ceva mai gustos.

— Deja simt gustul.

Am adormit. Sau am căzut într-o stare de delir. Ceva mă deranja. Nu ştiam ce. Orice ar fi fost, nu mă lăsa să mor în pace. Mi-am dat seama ce nu mă deranja.

— Scuză-mă?

— Da? a venit vocea lui Richard Parker.

— De ce ai accent?

— Nu am. Tu ai.

— Nu am. Tu pronunţi ze în loc de ză.

— Pronunţ ze pentru că aşa trebuie. Tu vorbeşti ca şi cum ai avea pietre în gură. Ai accent indian.

— Tu vorbeşti ca şi cum limba ţi-ar fi un fierăstrău, iar cuvintele ar fi de lemn. Ai un accent francez.

Era imposibil. Richard Parker era născut în Bangladesh şi crescut la Tamil Nadu, deci de ce să aibă accent francez? E adevărat, Ponticherry fusese odată colonie franceză, dar nimeni nu putea să mă convingă că animalele de la zoo au vizitat Alianţa Franceză de pe strada Dumas. Eram perplex. Iar eram în ceaţă.

M-am trezit brusc. Era cineva acolo! Vocea nu era nici vântul care vorbea cu accent, nici un animal vorbitor. Era altcineva! Inima a început să-mi bată cu putere, cu ultimele puteri. Mintea a încercat pentru ultima dată să fie lucidă.

— E doar ecoul, am auzit, ca prin vis.

— Aşteaptă, sunt aici! am strigat.

— Ecoul pe mare…

— Nu, sunt eu!

— Că acesta va fi sfârşitul!

— Prietene!

— Mă sfârşesc…

— Stai!

De-abia îl mai auzeam.

Am ţipat.

A ţipat şi el.

Era prea mult. Înnebuneam.

Mi-a venit o idee.

— Mă numesc, am strigat ca să acopăr vântul şi marea, Piscine Molitor Patel. Cum poate ecoul să creeze un nume? Mă auzi? Sunt Piscine Molitor Patel, Pi Patel!

— Poftim? E cineva acolo?

— Da.

— Vai! Oare e adevărat? Ai ceva de mâncare, te rog? Orice. Nu mai am mâncare. N-am mai mâncat de mai multe zile. Trebuie să mănânc ceva. Am să-ţi fiu recunoscător. Te implor!

— Nici eu n-am de mâncare, am răspuns, disperat. Nici eu n-am mâncat de zile întregi. Speram ca tu să ai ceva. Ai apă? Rezervele mele sunt pe sfârşite.

— Nu, n-am. Chiar n-ai mâncare? Nimic?

— Nu, nimic.

S-a lăsat o linişte grea.

— Unde eşti? am întrebat.

— Aici, a replicat stins.

— Unde? Nu te văd.

— De ce nu mă vezi?

— Am orbit.

— Cum? a exclamat el.

— Am orbit. Nu mai văd decât întuneric. Degeaba clipesc. S-a întâmplat cam acum două zile, dacă pielea mea nu se înşală.

Am auzit un vaiet puternic.

— Ce-i, prietene? am întrebat.

A continuat să se vaiete.

— Te rog, răspunde-mi. Ce s-a întâmplat? Sunt orb şi n-avem apă sau mâncare, dar ne avem unul pe altul. Asta tot e ceva. Ceva preţios. Deci, ce este?

— Şi eu sunt orb!

— Ce?

— Şi eu clipesc degeaba.

A început să se vaiete din nou. Am rămas mut. M-am întâlnit cu un alt orb în mijlocul