Pacificului!

— Cum de eşti orb? am mormăit.

— Probabil din acelaşi motiv ca şi tine. Rezultatul lipsei de igienă pe un corp înfometat, la capătul puterilor.

Amândoi am izbucnit în plâns. El se jelea, iar eu suspinam. Era prea mult, cu adevărat prea mult.

— Am o poveste, am spus, după un timp.

— O poveste?

— Da.

— Ce rost are o poveste. Mi-e foame.

— E o poveste despre mâncare.

— Cuvintele n-au calorii.

— Caută mâncarea acolo unde este.

— Asta ar fi o idee.

Linişte. O linişte înfometată.

— Unde eşti? a întrebat.

— Aici. Tu?

— Aici.

Am auzit un sunet de vâslă. Am luat una dintre vâslele pe care le salvasem de la pluta care se dezmembrase. Era atât de grea. Am pipăit şi am găsit orificiul pentru vâslă. Am pus vâsla în el. Am tras de ea. Nu aveam putere. Dar am vâslit cum am putut.

— Să-ţi aud povestea, a spus el gâfâind.

— A fost odată o banană. Banana a început să crească până când s-a făcut mare, galbenă, parfumată. Apoi a căzut pe pământ şi cineva a venit şi a mâncat-o.

S-a oprit din vâslit.

— Ce poveste frumoasă!

— Mulţumesc.

— Am lacrimi în ochi.

— Mai am ceva.

— Ce?

— Banana a căzut şi cineva a mâncat-o şi apoi acel cineva s-a simţit mai bine.

— Îmi taie respiraţia! a exclamat el.

— Mulţumesc.

O altă pauză.

— Dar nu ai nicio banană?

— Nu. Un urangutan mi-a distras atenţia.

— Un ce?

— E o poveste lungă.

— Ai pastă de dinţi?

— Nu.

— E delicioasă pe peşte. Ţigări?

— Le-am mâncat deja.

— Le-ai mâncat?

— Mai am încă filtrele. Poţi să le iei dacă vrei.

— Filtrele? Ce să fac dacă n-au tutun? Cum poţi să mănânci ţigări?

— Ce să fac cu ele? Nu fumez.

— Ar fi trebuie să le păstrezi pentru comerţ.

— Comerţ. Cu cine?

— Cu mine.

— Frate, când le-am mâncat eram singur în barcă în mijlocul Pacificului.

— Şi?

— Deci şansa de a întâlni pe cineva în mijlocul Pacificului cu care să schimb ţigările pe altceva era foarte mică.

— Trebuie să planifici lucrurile, băiat prost ce eşti! Acum nu ai nimic de dat la schimb.

— Chiar dacă aş fi avut ceva, de ce l-aş schimba cu cineva? Ce ai tu care să-mi folosească mie?

— Am o cizmă.

— O cizmă?

— Da, o cizmă de piele.

— Ce să fac cu o cizmă de piele într-o barcă în mijlocul Pacificului? Crezi că merg în excursii în timpul liber?

— Ai putea s-o mănânci.

— Să mănânc o cizmă? Ce idee!

— Ai mâncat ţigări de ce nu şi o cizmă?

— Ideea e dezgustătoare. A cui e?

— De unde să ştiu?

— Îmi sugerezi să mănânc cizma unui necunoscut?

— Care e diferenţa?

— Sunt uimit. O cizmă. Lăsând la o parte faptul că sunt hindus, iar hinduşii consideră vaca sfântă, a mânca o cizmă de piele îmi aduce în minte toate mizeriile pe care le secretă un picior.

— Deci nu vrei cizma.

— S-o văd mai întâi.

— Nu.

— Ce? Te aştepţi că iau ceva ce n-am văzut?

— Amândoi suntem orbi, dacă-mi permiţi să-ţi aduc aminte.

— Descrie-mi-o atunci! Ce comis-voiajor jalnic eşti! Nu-i de mirare că n-ai clienţi.

— Aşa e.

— Ei bine, cizma?

— Este din piele.

— Ce fel de cizmă?

— Una obişnuită.

— Adică?

— O cizmă cu şireturi şi limbă. Cu talpă interioară. Obişnuită.

— Ce culoare?

— Neagră.

— În ce stare e?

— Purtată. Pielea e suplă, plăcută la atingere.

— Şi mirosul?

— De piele.

— Trebuie să recunosc, sună bine.

— Poţi s-o uiţi.

— De ce?

Linişte.

— Răspunzi, frate?

— Nu există nicio cizmă.

— Nu?

— Nu.

— Asta mă întristează.

— Am mâncat-o.

— Ai mâncat cizma?

— Da.

— A fost bună?

— Nu. Ţigările au fost?

— Nu, n-am putut să le mănânc până la capăt.

— Nici eu cizma.

— A fost odată o banană; banana a crescut până s-a făcut mare, galbenă şi parfumată. Atunci a căzut şi a venit cineva şi a mâncat-o şi apoi acea persoană s-a simţit mai bine.

— Îmi pare rău pentru tot ce-am făcut şi am spus. Nu sunt bun de nimic, a izbucnit.

— Ce vrei să spui? Eşti cea mai importantă persoană de pe pământ. Hai, frate, hai să stăm împreună şi să ne bucurăm unul de compania celuilalt.

— Da!

Pacificul nu e un loc pentru vâslaşi, mai ales când sunt slabi şi orbi, când bărcile lor sunt mari şi când vântul nu cooperează. Era când aproape, când departe, când la dreapta mea, când la stânga, când în faţă, când în spate. Dar, în cele din urmă, am reuşit. Bărcile noastre s-au atins cu o smucitură. El mi-a aruncat o frânghie şi am legat cele două bărci. Mi-am deschis braţele să-l îmbrăţişez. Ochii îmi erau plini de lacrimi şi zâmbeam. Era chiar în faţa mea, o prezenţă care strălucea prin întuneric.

— Dragul meu frate, am şoptit.

— Sunt aici, a replicat el.

Am auzit un mârâit slab.

— Am uitat să-ţi spun ceva, frate.

S-a năpustit la mine cu toată greutatea lui. Am căzut jumătate pe prelată, jumătate pe banca din mijloc. M-a apucat de gât.

— Frate, am susurat eu în îmbrăţişarea lui, inima mea e cu tine, dar ar trebui să ne retragem într-o altă parte a bărcii.

— Ai dreptate că inima ta e cu mine! a spus el. Şi ficatul tău, şi carnea ta!

L-am simţit mişcându-se pe prelată până la banca din mijloc şi, vai, punând un picior pe podeaua bărcii.

— Nu, nu, frate! Nu! Nu suntem…

Am încercat să-l ţin. Dar, vai, era prea târziu. Înainte să pot spune cuvântul singuri, eram din nou singur. Am auzit zgomotul ghearelor pe fundul bărcii şi zgomotul unei perechi de ochelari căzând, şi, în momentul următor, fratele meu a ţipat cum n-am mai auzit pe nimeni ţipând. Mi-a dat drumul.

Acesta era meritul teribil al lui Richard Parker. Mi-a dat o viaţă, a mea, dar a luat alta, în schimb. A sfâşiat carnea şi a sfărâmat oasele. Am simţit miros de sânge. Ceva în mine a murit atunci ca să nu mai învie niciodată.

Capitolul 91

Am urcat pe barca fratelui meu. Am explorat-o cu mâinile. Am văzut că mă minţise. Avea carne de ţestoasă, un cap de doradă şi chiar nişte firimituri de biscuiţi. Şi avea şi apă. Am mâncat şi am băut totul. M-am întors în barca mea şi i-am dat drumul celeilalte.

Plânsul mi-a făcut bine, se pare. S-a deschis o spărtură în ferestruica din ochiul din stânga. Mi-am clătit ochii cu apă de mare. Cu fiecare clătire, vedeam mai bine. Mi-a revenit vederea în două zile.

Ce-am văzut m-a făcut să-mi fi dorit să rămân orb. Corpul său măcelărit, dezmembrat, zăcea pe podeaua bărcii. Richard Parker se înfruptase din el, inclusiv din faţă, aşa că n-am văzut niciodată cine era omul. Torsul său, eviscerat, şi coastele curbate ca burta unei nave după naufragiu erau ca barca mea în miniatură, atât de oribile şi mânjite de sânge arătau.

Trebuie