la Berghof din 14 ianuarie 1941, i-a acuzat pe liderii Gărzii de Fier că au adus ţara în pragul anarhiei şi a propus să preia singur conducerea Statului Naţional-Legionar. La început, Hitler a fost evaziv. A explicat că, cu câţiva ani mai devreme, se confruntase cu o provocare asemănătoare în cadrului partidului său şi fusese silit să lichideze asemenea elemente, sugerându-i lui Antonescu că ar putea fi nevoit să procedeze la fel. Mai târziu, chiar înainte ca Antonescu să se întoarcă acasă, Hitler l-a asigurat că era singura persoană capabilă să călăuzească România. Această scurtă discuţie a risipit îndoielile lui Antonescu cu privire la poziţia lui Hitler în lupta pentru putere cu Garda. La 22 ianuarie a trimis armata la sediile Gărzii din Bucureşti, iar până seara problema era tranşată. Sima şi alţi lideri ai Gărzii au cerut în zadar intervenţia oficialilor germani, care i-au sfătuit să se predea, promiţându-le totuşi că îl vor ruga pe Antonescu să-i lase pe liderii Gărzii să plece în Germania. Nemţii au considerat că era înţelept să păstreze Garda într-o anumită formă, pentru a pune presiune asupra lui Antonescu, dacă acesta avea să acţioneze vreodată contrar intereselor germane. În data de 23, liderii şi cadrele legionare inferioare s-au predat, însă şeful serviciilor secrete germane din România a aranjat ca liderii Gărzii să fie scoşi din ţară şi duşi în Germania.

Regimul instituit de Antonescu nu poate fi catalogat drept fascist. O descriere mai bună ar fi aceea de dictatură militară. Spre deosebire de Germania lui Hitler şi de Italia lui Mussolini, regimului antonescian îi lipsea ideologia şi nu era sprijinit de un partid politic masiv. În loc să aibă o justificare filosofică pentru existenţa sa, Antonescu a făcut din ordine şi siguranţă, pe care le considera esenţiale pentru progresul oricărei societăţi, raţiunea de a fi a noii sale ordini. El nu se baza nici pe mase, nici pe politicieni. În locul lor, se folosea de armată şi de aparatul de securitate pentru a conduce şi a reprima disidenţa.

În primăvara anului 1941, când pregătea atacul împotriva Uniunii Sovietice, Hitler şi comandanţii militari germani au atribuit armatei române doar un rol limitat, deoarece aveau îndoieli cu privire la capacitatea ei de a desfăşura acţiuni ofensive independente. Erau mult mai preocupaţi să protejeze câmpurile petrolifere româneşti de un atac sovietic şi au încredinţat apărarea lor şefului misiunii aeriene germane în România. Nemţii erau siguri că rezervele româneşti de petrol aveau să devină hotărâtoare odată cu izbucnirea războiului, deoarece transporturile din Uniunea Sovietică, celălalt mare furnizor al Germaniei, urmau în mod evident să înceteze. În 12 iunie, la München, Hitler i-a dezvăluit lui Antonescu planul său de a ataca Uniunea Sovietică. Drept răspuns, Antonescu i-a promis deplina participare militară şi economică a ţării sale.

În 22 iunie 1941, la câteva ore după declanşarea invaziei germane a Uniunii Sovietice, regele Mihai şi Antonescu au proclamat începutul unui „război sfânt” de eliberare a Basarabiei şi a nordului Bucovinei de sub ocupaţia sovietică. Acest război se bucura de susţinerea largă a poporului român, care îl vedea ca pe un mijloc de înlăturare a ameninţării ruseşti la adresa existenţei ţării lor o dată pentru totdeauna. Liderii politici şi opinia publică aveau încredere deplină în superioritatea Germaniei şi se aşteptau la o campanie scurtă şi victorioasă. Antonescu angajase în efortul de război cea mai bună parte a armatei.

Ofensiva generală de pe frontul românesc a început abia la 2 iulie, deoarece fusese mult mai la est decât baza de unde Grupul de Armate Sud din Polonia demarase operaţiunile. La o lună de la declanşarea ostilităţilor, principalele obiective militare româneşti – eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei – fuseseră atinse. Însă Antonescu se hotărâse deja să trimită trupe româneşti mai la est. Era sigur că nemţii aveau să învingă în viitorul apropiat şi intenţiona, după cum i-a scris lui Hitler în 20 iulie, să lupte alături de Germania până la atingerea scopului final, distrugerea Uniunii Sovietice. La 6 august, când s-au întâlnit la sediul Grupului de Armate Sud, Hitler şi Antonescu au convenit ca armata română să ocupe zona dintre Nistru şi Nipru, anumite unităţi să înainteze la est de Nipru şi regiunea dintre Nistru şi Bug, care a ajuns să fie numită Transnistria, să intre sub administraţie civilă română. Antonescu a insistat ca armata română să-şi asume responsabilitatea ocupării Odessei, însă în cele din urmă a fost nevoie de intervenţia forţelor germane pentru a duce la bun sfârşit operaţiunea. Asediul, care a început la 18 august şi s-a încheiat odată cu capitularea oraşului, la 16 octombrie, a cauzat armatei române pierderi majore : 18.000 de soldaţi ucişi, 63.000 răniţi şi 11.000 dispăruţi. În urma asediului, unităţile armatei române au distrus ce mai rămăsese din comunitatea evreiască a oraşului.

La sfârşitul anului 1941, România se afla în război şi cu Aliaţii occidentali. Sub presiunea Uniunii Sovietice, Marea Britanie a declarat război României în 7 decembrie. După această dată, când şi Statele Unite au intrat în al Doilea Război Mondial, Germania a constrâns România să-şi onoreze angajamentul făcut conform Pactului Tripartit din noiembrie 1940, iar aceasta a declarat război Statelor Unite la 12 decembrie. Era limpede că Antonescu şi majoritatea politicienilor români erau parteneri şovăielnici în războiul Germaniei împotriva Aliaţilor occidentali.

Numeroase trupe româneşti au participat la ofensiva germană de proporţii din sudul Rusiei şi din Caucaz în vara anului 1942. Opt divizii erau implicate în operaţiunile din estul Mării Azov, însă majoritatea trupelor româneşti participau în expediţia spre Volga. Li se atribuiseră poziţii pe flancul nordic şi sudic al avangardei germane. Aici au obţinut forţele sovietice o victorie decisivă în ofensiva lor din iarnă, care a început la 19 noiembrie. Până la sfârşitul lunii decembrie, aceştia încercuiseră Armata a VI-a germană la Stalingrad. Unităţile române luptaseră bine, însă, deoarece le lipseau tancurile şi artileria, nu erau pregătite să facă faţă atacului sovietic violent.