fără îndoială, avea să distrugă complet suprastructura politică şi economică a ţării şi să o lase la mila „altora”. Un asemenea pericol nu era câtuşi de puţin închipuit, deoarece la 26 ianuarie 1944 Hitler ordonase începerea pregătirilor în vederea ocupării României, în eventualitatea unei lovituri antigermane. Însă tensiunea din relaţiile româno-germane a fost diminuată de un nou acord economic în 9 februarie şi mai ales de reiterarea sprijinului lui Antonescu în cadrul unei întruniri cu Hitler din 28 februarie.

Cu toate acestea, eforturile de retragere din război au continuat pe măsură ce contactele lui Maniu cu Occidentul s-au intensificat. Reprezentantul său, Barbu Ştirbey, descendent al familiei princiare din secolul al XIX-lea, a negociat cu Aliaţii la Cairo la începutul anului 1944. Şi Uniunea Sovietică a participat la negocieri, armatele sale ajungând până la Prut, pregătite să pătrundă adânc în România. Pentru a grăbi capitularea României, Molotov a anunţat la 2 aprilie că Uniunea Sovietică nu dorea să dobândească teritorii româneşti sau să modifice ordinea socială a ţării. În 12 aprilie, reprezentantul sovietic la Cairo i-a prezentat lui Ştirbey condiţiile minime ale ţării sale pentru un armistiţiu, care fuseseră stabilite în urma consultărilor cu guvernul britanic şi cu cel american. Comunicaţi şi lui Ion Antonescu, şi lui Maniu de către diplomaţii români la Ankara, termenii Aliaţilor erau abandonarea Germaniei şi o luptă comună a armatei române şi a Aliaţilor împotriva acesteia ; restabilirea graniţei ruso-române din 22 iunie 1941 ; plata unor despăgubiri către Uniunea Sovietică ; eliberarea tuturor prizonierilor aliaţi de război ; tranzitarea nestingherită a teritoriului românesc de către Armata Roşie ; şi anularea Dictatului de la Viena alături de sprijinul sovietic pentru recuperarea nordului Transilvaniei.

Reacţiile de la Bucureşti au fost contradictorii. Maniu a răspuns la 19 aprilie cu contraoferte. Neavând, în mod evident, încredere în promisiunile sovietice de a respecta suveranitatea română, el a acceptat propunerea de armistiţiu, însă a cerut ca nicio armată străină (adică sovietică) să nu aibă voie să intre în ţară fără să i se solicite acest lucru. Dornic să evite o ocupaţie sovietică, Maniu solicitase deja Comandamentului Aliat din Orientul Mijlociu să trimită două divizii aeropurtate în România, însă Aliaţii au cerut acceptarea sau respingerea clară a termenilor armistiţiului. După alte câteva încercări eşuate de a tempera ultimatumul aliat, la 10 iunie Maniu a acceptat fără tragere de inimă un armistiţiu bazat pe cele şase puncte din 12 aprilie. Însă chiar şi acum, în loc să contacteze direct guvernul sovietic, el a preferat să trateze prin Cairo, pentru a se asigura că Marea Britanie şi Statele Unite erau parteneri deplini în orice acord.

Grupurile politice din România care se opuneau războiului şi dictaturii antonesciene au devenit tot mai îndrăzneţe în primăvara anului 1944. Nevoia de coordonare a determinat partidele Naţional-Ţărănesc, Liberal, Social-Democrat şi Comunist să creeze Blocul Naţional Democrat la începutul lunii iunie. Obiectivele acestuia erau încheierea de urgenţă a unui armistiţiu cu Aliaţii, retragerea din Axă şi sprijinirea totală a efortului aliat de război, precum şi răsturnarea dictaturii lui Antonescu şi înlocuirea ei cu un regim democratic.

Între timp, fuseseră luate deja hotărâri care afectau dezvoltarea politică a României. La jumătatea lunii mai 1944, guvernul britanic şi cel sovietic au convenit să împartă sud-estul Europei în zone operaţionale militare. Britanicii, care preluaseră iniţiativa, au propus ca Grecia să se afle în zona lor, iar România – în zona sovietică. Apoi au întrebat guvernul american dacă acceptă planul. Însă, înainte să primească un răspuns, în 8 iunie Churchill a propus ca Bulgaria să fie adăugată în zona sovietică şi Iugoslavia în zona britanică. La 12 iunie, Roosevelt, destul de ezitant, a aprobat înţelegerea. Niciuna dintre tabere nu o vedea ca pe o delimitare finală a sferelor de influenţă, însă cursul ulterior al evenimentelor a făcut totuşi ca România să ajungă în zona sovietică.

Situaţia a devenit critică odată cu ofensiva sovietică de proporţii de pe frontul românesc, care a început la 20 august. Armata Roşie a străpuns apărarea în mai multe locuri. La 22 august, Antonescu a vizitat postul de comandă şi şi-a dat seama de gravitatea situaţiei. Dacă trupele sovietice depăşeau linia de apărare Focşani-Galaţi dintre Carpaţi şi Dunăre, era sigur că soarta României avea să fie pecetluită „pe veci”.

15. Regele Mihai

Ritmul alert al evenimentelor, în special înfrângerea pe frontul moldovenesc de la jumătatea lunii august, surprinsese opoziţia democratică. La 20 august nu avea stabilită nicio dată pentru răsturnarea lui Antonescu. Ofensiva sovietică impunea luarea unei decizii. Maniu şi Brătianu, în strânsă colaborare cu regele Mihai, principalii organizatori ai loviturii, au hotărât ca pe 23 august să-şi pună planul în aplicare. Regele l-a invitat pe Antonescu la palat, iar când acesta a refuzat să accepte un armistiţiu imediat, regele a dispus arestarea lui şi l-a numit ca prim-ministru pe generalul Constantin Sănătescu, unul dintre comandanţii militari care contribuiseră la răsturnarea lui Antonescu. Sănătescu a format numaidecât un cabinet, în care se regăseau Maniu, Constantin Brătianu, Constantin-Titel Petrescu, liderul Partidului Social-Democrat, şi Lucreţiu Pătrăşcanu, de la Partidul Comunist, cu toţii miniştri fără portofolii, care urmau să ghideze politic noua guvernare ca reprezentanţi ai Blocului Naţional Democrat. În acea seară, regele a transmis naţiunii o proclamaţie prin care anunţa ruperea relaţiilor diplomatice cu Germania şi un armistiţiu cu Aliaţii. El a declarat că România se alăturase Aliaţilor împotriva Axei şi că avea să-şi mobilizeze toate forţele în vederea eliberării nordului Transilvaniei. Sănătescu i-a instruit pe emisarii români la Cairo să accepte armistiţiul bazat pe termenii Aliaţilor din 12 aprilie.

Reprezentanţii diplomatici şi militari germani din România au fost luaţi prin surprindere de întorsătura dramatică a lucrurilor, iar până la 31 august forţele germane s-au retras din ţară. În aceeaşi zi, Armata Roşie a intrat în Bucureşti. Începuse o