Odată cu intrarea Armatei Roşii în ţară, cea mai presantă sarcină a Guvernului Sănătescu a devenit stabilizarea relaţiilor sale cu Aliaţii, îndeosebi cu Uniunea Sovietică. Sănătescu s-a străduit să încheie cât mai repede un armistiţiu formal. Guvernul sovietic era receptiv la idee, deoarece voia să-şi asigure liniile de comunicare cu frontul din Transilvania şi Ungaria la nord şi din Balcani la sud şi avea nevoie să exploateze pe deplin efectivul şi proviziile româneşti.

Schiţa armistiţiului, redactată de oficialii sovietici, a fost comunicată guvernelor american şi britanic la 31 august. Acestora le era limpede că Uniunea Sovietică considera România o ţară cucerită. S-au opus îndeosebi prevederii ca doar Înaltul Comandament sovietic din România să vegheze la respectarea termenilor armistiţiului. La insistenţele americane şi britanice, Molotov şi-a modificat uşor poziţia. A acceptat crearea unei Comisii Aliate de Control pentru România care să includă reprezentanţi americani şi britanici, dar a afirmat cât se poate de clar că Înaltul Comandament sovietic avea să-şi rezerve toate deciziile importante.

O delegaţie română, condusă de Lucreţiu Pătrăşcanu, a plecat la Moscova şi a semnat armistiţiul la 13 septembrie. În mare, acesta dezvolta pur şi simplu condiţiile expuse la Cairo. Guvernul român era nevoit să susţină efortul aliat de război cu cel puţin 12 divizii de infanterie complet echipate, să permită deplasarea liberă a forţelor aliate pe teritoriul său şi să susţină cu bani şi provizii operaţiunile militare aliate împotriva Germaniei şi Ungariei. De asemenea, România trebuia să-şi asume povara unor despăgubiri de război de 300 de milioane de dolari către Uniunea Sovietică pentru pierderile suferite de aceasta în cursul operaţiunilor militare de pe teritoriul său şi să înapoieze toate bunurile luate de acolo. Singura prevedere benefică pentru România era abrogarea Dictatului de la Viena, deşi decizia finală cu privire la nordul Transilvaniei era rezervată conferinţei generale de pace de după război.

Delegaţia română a părăsit Moscova cu impresia că, în general, ţara fusese tratată cu îngăduinţă. Însă acasă, liderii partidelor politice democratice erau extrem de îngrijoraţi de modul în care autorităţile sovietice de ocupaţie aveau să interpreteze şi să aplice termenii armistiţiului. Frământările lor erau împărtăşite şi de Averill Harriman, ambasadorul american la Moscova, care participase la negocierea armistiţiului şi care se consultase cu membrii delegaţiei române. Acesta nu se îndoia că armistiţiul îi oferise Uniunii Sovietice controlul economic şi politic deplin asupra României, cel puţin până la semnarea tratatului final de pace.

În ciuda cooperării de pe câmpul de luptă, Guvernul Sănătescu şi autorităţile ocupaţiei sovietice erau în permanenţă în conflict. Prezenţa masivă a personalului sovietic militar şi civil se dovedea decisivă în stabilirea direcţiei vieţii politice româneşti. O dovadă marcantă a dominaţiei sovietice era neputinţa Comisiei Aliate de Control. Preşedintele sovietic considera Comisia de Control drept un instrument de aplicare a politicii sovietice şi îi trata pe colegii săi occidentali ca pe simpli observatori. Însă guvernele american şi britanic au ales să nu conteste acest comportament câtă vreme războiul împotriva Germaniei era în plină desfăşurare.

Pentru politica internă românească, toamna anului 1944 a fost o perioadă de mobilizare a marilor partide. Activităţile normale ale tuturor fuseseră perturbate sub dictaturile lui Carol şi Antonescu, iar acum, şase ani mai târziu, şi-au îndreptat eforturile spre restabilirea organizaţiilor naţionale şi locale. În cursul acestui proces, Blocul Naţional Democrat s-a dezintegrat sub presiunea ambiţiilor şi ideologiilor politice rivale.

Dintre cele patru partide care alcătuiau blocul, Partidul Comunist era cel mai slab. În timpul războiului acesta număra doar în jur de o mie de membri, iar majoritatea liderilor de dinaintea loviturii de la 23 august erau închişi. În ultimele zile ale dictaturii lui Antonescu, unii dintre ei au evadat sau au fost eliberaţi. Acestora li s-au alăturat alţi comunişti români care petrecuseră mulţi ani la Moscova şi sosiseră la Bucureşti pe urmele Armatei Roşii. Străduindu-se să resusciteze partidul, comuniştii locali şi aşa-numiţii „moscoviţi” s-au folosit de prezenţa autorităţilor sovietice de ocupaţie. La o săptămână după răsturnarea lui Antonescu, Comitetul Central al Partidului Comunist Român şi-a exprimat intenţia de a transforma Blocul Naţional Democrat într-o organizaţie de masă şi le-a cerut muncitorilor să-şi organizeze propriile comitete politice sub conducerea blocului.

Partidul Naţional-Ţărănesc şi Partidul Liberal, care au ajuns să fie cunoscute drept „partidele istorice”, se străduiau la rândul lor să-şi refacă organizaţiile. Ţărăniştii au rămas fideli tezelor lor economice şi sociologice de dinainte de război. În sânul liberalilor domnea haosul. Multe dintre organizaţiile de partid din provincii erau divizate de disidenţă, iar liderii de la centru nu reuşeau să prezinte un plan dinamic de acţiune. Cu toate acestea, Constantin Brătianu a dat asigurări că partidul avea să rămână fidel principiilor sale tradiţionale şi să apere drepturile civile şi politice ale tuturor cetăţenilor.

În schimb, comuniştii şi aliaţii lor, hotărâţi să ajungă cât mai repede la putere, au creat la 12 octombrie Frontul Naţional Democrat. Au părăsit Guvernul Sănătescu în 16 octombrie şi au cerut formarea unui nou guvern, condus de Petru Groza, liderul Frontului Plugarilor, un partid ţărănesc aliat cu comuniştii. Agresivitatea şi mai ales sprijinul de care Frontul Naţional Democrat se bucura din partea Uniunii Sovietice au dus la demisia Guvernului Sănătescu la 6 decembrie.

Un nou guvern, puţin schimbat faţă de cel anterior, a fost condus de generalul Nicolae Rădescu, şef de stat-major în armată, care fusese arestat de Antonescu în 1941-1942 întrucât se împotrivise trimiterii de trupe româneşti dincolo de Nistru după recuperarea Basarabiei. Acum iniţiativa politică fusese preluată de comunişti, ale căror măsuri au redus eficienţa guvernului. La jumătatea lunii ianuarie 1945, liderii comunişti Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Ana Pauker au purtat discuţii la Moscova cu lideri sovietici ai partidului. Această întrevedere s-a dovedit decisivă pentru România, deoarece Gheorghiu-Dej şi acoliţii săi au