Cînd barca trecu de acest cot, priveliștea care i se înfățișă îl făcu pe Kaștanov să tresară. Cu o mișcare rapidă de vîslă, trase barca la mal, și aici, prinzîndu-se de tufișuri, o ținu în loc, ascunzînd-o de dușmani.

Aceștia erau aproape de tot. Zeci de furnici forfoteau pe malul stîng al rîulețului, în locul unde începea coridorul; ele tăiau cu fălcile lor puternice tulpinile equisetaceelor de pe mal și le aruncau în apă, ridicînd astfel un fel de stăvilar în calea bărcii. Nu mai încăpea nici o îndoială că furnicile voiau să taie retragerea spre mare a vrăjmașilor lor bipezi. Situația devenea desperată: Kaștanov singur și zoologul rănit nu aveau cum să treacă de acest stăvilar, păzit de nenumărate insecte.

„Dacă ar începe lupta, — gîndi Kaștanov, — o singură mușcătură ar fi de ajuns ca să mă facă tot atît de neputincios ca pe Papocikin”. „Să întorc barca și să merg împotriva curentului? Dar și acolo, mai curînd sau mai tîrziu, furnicile ne-ar ataca; oricum, în afară de rîu nu există altă cale pe care am putea scăpa din ținutul populat de aceste insecte Trebuie să trec cu orice preț. O să le sperie poate detunăturile. Dar dacă nu se vor sinchisi? Pe toate însă n-o să reușesc eu să le răpun, fiindcă o să se ascundă în pădure, iar cînd eu am să fiu ocupat cu distrugerea stăvilarului, o să ne pomenim atacați de hoarde întregi”, gîndea Kaștanov.

Se părea că situația era fără ieșire. Dar deodată Iui Kaștanov îi trecu prin minte o idee care, pusă repede în aplicare, făgăduia izbîndă deplină. Ocupate cu ridicarea stăvilarului, furnicile nu văzuseră barca lipită de mal, printre tufișuri. De aceea, cu mare băgare de seamă, Kaștanov începu să împingă barca îndărăt, ținîndu-se cu mîinile de tufe; intenția sa era să ajungă dincolo de cot, unde malul îl ascundea de insecte. Aici începea pădurea, unde putea găsi din belșug trunchiuri uscate de equisetacee, crăci și vreascuri. După ce trase la mal și priponi barca în care dormea zoologul, Kaștanov aruncă în apă cîteva trunchiuri groase, le legă la repezeală între ele cu ramuri mlădioase, tăiate din tufe, și apoi încărcă în această plută improvizată o grămadă de trunchiuri, tulpini și vreascuri, punînd printre lemne uscate trestie și ramuri verzi de equisetacee.

Cînd totul fu gata, Kaștanov se așeză în barcă și porni încet la vale, pe rîu, împingînd în fața lui pluta legată de o prăjină lungă și rămînînd ascuns îndărătul grămezii. După cot, rîulețul curgea drept spre locul unde furnicile construiau stăvilarul. Pînă acolo mai avea vreo sută de metri. Kaștanov trase pluta mai aproape de barcă, dădu foc vreascurilor și pluti mai departe, împingînd ca și înainte pluta în fața lui. Treptat, focul bine ațîțat se înteți, iar din ramurile verzi puse printre uscături răbufni un fum gros, negru.

Cînd barca și pluta ajunseră la vreo sută de pași de stăvilar, Kaștanov lăsă pluta în voia curentului și apucă prăjina, ca să mențină barca în mijlocul rîului. Giganticul rug se îndreptă spre baraj și se opri în dreptul acestuia, învăluind insectele în rotocoale de fum înecăcios, prin care răzbeau cînd și cînd limbi de foc. Cîteva furnici, ajunse de flăcări sau amețite de fum, căzură în apă, iar celelalte coborîră pe mal, unde se adunară ciotcă, uimite de această priveliște nemaivăzută. Atunci Kaștanov își încărca arma cu alice și, trăgînd în grămada de furnici foc după foc, se apropie tot mai mult. Trosniturile care se auzeau din acest rug înspăimîntător, nemaiîntîlnit, limbile de foc, rotocoalele de fum, detunăturile neîntrerupte care loveau în plin, îngroziră într-atîta insectele, încît cele rămase tefere sau ușor rănite o luară la sănătoasa. Focul se întinse de la plută la stăvilar, alcătuit pe jumătate de trunchiuri uscate, și în vreme ce bubuiturile răsunau, flăcările cuprinseră întreaga parte de mijloc a acestuia.

Cînd, în sfîrșit, se încredință că toți dușmanii fugiseră, Kaștanov trase la mal, chiar lîngă locul pîrjolului, omorî cu cuțitul furnicile rănite, iar apoi se apucă să distrugă stăvilarul, aruncînd în apă trunchiurile uscate aprinse și cele verzi fumegînde. După un sfert de ceas nu a mai rămas nici urmă din stăvilar, și pluta, cu resturile focului, își continuă drumul mai departe în jos pe rîu, iar după ea, fără a căuta s-o depășească, venea barca cu omul ce le venise de hac unor vrăjmași numeroși și iscusiți.

Mînată de curent, barca plutea repede prin acest coridor de verdeață, și curînd se zări în față, printr-un luminiș, oglinda sinilie a mării.

Cînd ajunse aproape de vărsarea rîulețului, Kaștanov auzi detunături, lătratul lui Generalu și strigătele tovarășilor săi. Începu să vîslească din răsputeri, și după cîteva minute trase la mal și porni în goană spre campament cu arma în mînă.

LUPTA CU FURNICILE

După plecarea celor doi exploratori, Makșeev și Gromeko începură să pescuiască la gura rîului. Pescuitul fu atît de norocos, încît peste un ceas unul din ei trebui să se apuce să curețe peștele și să-l pună la uscat pe frînghii, pentru a face rezerve de hrană.

În timp ce Makșeev continua să pescuiască, botanistul dădu o raită pe la marginea pădurii, adună plante și descoperi cu acest prilej un palmier sagotier. Împreună cu tovarășul său, el doborî copacul, îl despică în lung și, scoțîndu-i măduva comestibilă, o așternură la uscat pe pături.

După ce isprăviră treaba, puseră la fiert ciorba de pește și se așezară să se odihnească, sfătuindu-se ce să facă după-masă.

— Nu ne putem depărta prea mult, observă Gromeko, și mai ales nu putem lăsa peștele în grija lui Generalu.

— Ai dreptate, — se învoi Makșeev, — deși Generalu e un cîine credincios, nu cred să poată rezista ispitei de a se ospăta după pofta inimii, cu pește uscat, care îi amintește de patrie.

— Atunci să mai prindem pește și să facem rezervă bogată pentru noi și pentru cîine. Cine știe cît o să mai treacă pînă o să dăm iarăși de un loc cu atîta pește! Drept să-ți spun, nu prea savurez carnea de reptilă. O mănînc în silă, de