— Ba da, Harry, cred că poate. L-am obligat să îmi dea  drumul cu un blestem de desprindere, dar îl adusesem deja în  zona protejată de Vraja Fidelius. De vreme ce a murit Dumbledore, noi suntem Păstrători ai Secretului, aşa că i-am  divulgat secretul, nu?

Nu avea sens să se prefacă, Harry era convins că Hermione avea dreptate. Era o mare lovitură. Dacă Yaxley putea acum să  intre în casă, nu mai aveau cum să se întoarcă acolo. Chiar atunci, putea să aducă acolo alţi Devoratori ai Morţii, prin  Apariţie. Cu toate că era sumbră şi deprimantă, casa aceea fusese singurul lor refugiu, chiar un fel de cămin, de când  Kreacher devenise mult mai fericit şi mai prietenos. Cu o urmă  de regret care nu avea nicio legătură cu mâncarea, Harry şi-l imagină pe spiriduşul de casă pregătind plăcinta cu carne şi  rinichi pe care Harry, Ron şi Hermione nu aveau să o mănânce niciodată.

— Harry, iartă-mă, îmi pare atât de rău!

— Fii serioasă, n-a fost vina ta! Dacă e cineva de vină, eu sunt acela...

Harry băgă mâna în buzunar şi scoase ochiul lui Ochi-Nebun. Hermione tresări, îngrozită.

— Umbridge îl pusese în uşa de la biroul ei, ca să-şi  spioneze angajaţii. N-am putut să-l las acolo... dar aşa şi-au dat  seama că erau intruşi.

Înainte ca Hermione să poată răspunde, Ron gemu şi deschise ochii. Era încă cenuşiu şi chipul îi lucea de transpiraţie.

— Cum te simţi? şopti Hermione.

— Groaznic, răspunse Ron răguşit, strâmbându-se în timp ce îşi pipăia braţul rănit. Unde suntem?

— În pădurea unde s-a ţinut Cupa de Vâjthaţ, spuse Hermione. Am vrut să fim într-un spaţiu închis, la adăpost, şi  acesta a fost...

— ... primul loc care ţi-a trecut prin minte, încheie Harry în locul ei, uitându-se în jur, la poieniţa aparent pustie.

Nu putu să nu îşi aducă aminte de ce se întâmplase ultima dată când Apăruseră în primul loc la care se gândise Hermione, cum Devoratorii Morţii îi găsiseră cu doar câteva minute mai târziu. Oare fusese din cauza Legilimanţiei? Oare Cap-de-Mort şi călăii  săi ştiau şi de data aceasta unde îi dusese Hermione?

— Nu credeţi că ar trebui să mergem în continuare? îl  întrebă Ron pe Harry şi acesta îşi dădu seama, după expresia  prietenului său, că şi el se gândea la acelaşi lucru.

— Nu ştiu.

Ron părea încă palid şi transpirat. Nu încercase deloc să se ridice, era prea slăbit pentru a o face. Ideea mutării lui Ron i se păru îngrijorătoare.

— Hai să rămânem aici pentru moment, zise Harry.

Simţindu-se uşurată, Hermione sări în picioare.

— Unde te duci? întrebă Ron.

— Dacă rămânem, ar trebui să aruncăm nişte farmece în  jurul locului, răspunse ea.

Îşi ridică bagheta şi începu să se plimbe, formând un cerc larg în jurul lui Harry şi Ron şi murmurând în acelaşi timp incantaţii. Harry văzu mici schimbări în văzduh: era ca şi când Hermione ar fi aruncat o masă de aer cald peste poieniţa lor.

— Salvio Hexia... Protego Totalum... Repello lncuiatum...

Muffliato... Poţi să scoţi cortul, Harry...

— Cortul?

— Din geantă!

— Din... bineînţeles, se conformă Harry.

De data aceasta, nu se obosi să scotocească prin gentuţă, ci  folosi din nou o Vrajă de Chemare. Cortul ieşi ca o masă neuniformă de pânză, sfori şi stâlpi.

Harry îl recunoscu - În parte din pricina mirosului de pisici – ca  fiind acelaşi cort în care dormiseră în noaptea Cupei Mondiale de Vâjthaţ.

— Nu era al individului aceluia, Perkins, de la minister?

întrebă el, începând să descurce piroanele.

— Se pare că nu l-a mai vrut înapoi, suferă de lumbago,  spuse Hermione, care făcea acum nişte opturi complicate cu bagheta, aşa că tatăl lui Ron mi-a dat voie să îl împrumut. Erecto! adăugă ea, îndreptându-şi bagheta către mormanul de pânză, care se ridică printr-o mişcare fluidă şi acum stătea  drept pe pământ în faţa lui Harry, din mâinile căruia sări dintrodată un ţăruş, care se înfipse cu o bufnitură finală în capătul  unui ochi de frânghie.

Cave Inimicum, încheie Hermione, fluturând bagheta spre cer. E tot ce pot să fac. Cel puţin, vom şti dacă vin, nu pot garanta că nu va putea pătrunde Cap...

— Nu îi spune numele! o întrerupse Ron pe un ton aspru. Harry şi Hermione se uitară unul la celălalt.

— Îmi pare rău, spuse Ron, gemând puţin în timp ce se ridică să se uite la ei, dar am senzaţia că e ca un... ca un  blestem sau ceva de genul acesta. Nu putem să-i spunem Ştim

Noi-Cine, vă rog?

— Dumbledore spunea că teama de a rosti un nume...

Începu Harry.

— Prietene, în caz că nu ai observat, faptul că i-a spus pe nume Ştim-Noi-Cui nu l-a prea ajutat pe Dumbledore până la  urmă! se răsti Ron. Hai... hai să fim un pic respectuoşi cu ŞtimNoi-Cine, bine?

— Respectuoşi? repetă Harry, dar Hermione îl avertiză din  priviri. Se părea că nu avea voie să se certe cu Ron cât timp acesta era atât de slăbit.

Harry şi Hermione îl luară pe Ron, jumătate cărându-l,  jumătate târându-l prin intrarea în cort. Interiorul era exact aşa cum şi-l amintea Harry: un mic apartament, echipat cu baie şi o bucătărie micuţă. Dădu la o parte un fotoliu vechi şi îl aşeză  încet pe Ron pe partea de jos a unui pat suprapus. Deşi scurt,  drumul până acolo îl făcuse pe Ron să fie şi mai palid şi, după  ce îl întinseră pe saltea, acesta închise ochii din nou şi nu mai  vorbi pentru o vreme.

— Fac nişte ceai, spuse Hermione pe nerăsuflate, scoţând un ceainic şi căni din fundul gentuţei ei şi îndreptându-se spre bucătărie.

Băutura caldă i se păru lui Harry la fel de bine-venită cum  fusese whiskyul-foc în seara morţii lui Ochi-Nebun Moody  Îi alunga cât de cât teama care i se înstăpânise în suflet. După câteva  minute, Ron rupse tăcerea:

— Ce credeţi că s-a întâmplat cu soţii Cattermole?

— Cu puţin noroc, trebuie să fi scăpat, spuse Hermione,  ţinându-şi strâns cana cu ceai, pentru a se linişti. Atâta timp cât domnul Cattermole nu s-a pierdut cu firea, probabil că a  plecat cu doamna Cattermole prin Apariţie îngemănată şi chiar acum