— Un an trece repede, îl întrerupse Marina. Și cînd veți vedea ce vă aduc în loc!

Traversă repede salonul, deschise ușa și, după cîteva minute, se întoarse însoțită de o foarte tînără pereche.

— Proaspăt logodiți, îi prezentă ea.

Apoi, tustrei, cu mare grijă, începură să desfacă sforile și să scoată tablourile, unul după altul, din pînzele cu care fuseseră acoperite.

§

Ca de obicei, așa cum făceau de cîte ori simțeau că nu mai e nimic de spus, nimic de încercat, se strînseseră toți în fața ferestrei. Priveau ninsoarea. Nu se mai distingeau decît stîlpii verandei și, cîțiva metri mai departe, aproape de stradă, bradul. Dar nu îndrăznea nimeni să plece. Treptat, sala se încălzise din nou și, unul cîte unul, se întorceau de la fereastră, apropiindu-se de cămin. Valerian, cel dintîi care își scosese paltonul, încercase chiar un început de poem.

— Un dulap, doar atît! șoptise. Un vechi, bătrîn și obosit sau, poate, înțelept? – dulap…

Ieronim îl sfărîmase cu mare pricepere, în chip savant, mînuind aproape cu dragoste toporișca, blînd, abil, concentrat. Cînd începuse să se înfierbînte căminul, Maria da Maria își întinse mîinile cît putu mai aproape de flăcări, frecîndu-le, mîngîindu-le.

— Eu știu la ce vă gîndiți, vorbi ea deodată, fără să întoarcă capul. Și de-aceea nu ne reușește nimic, nici nu spunem, nici nu arătăm. Nu vă e mintea la spectacol. Vă tot întrebați de ce ne-a cerut ea să privim petele astea?

— Nu ne-a cerut, o întrerupse Ieronim. Ne-a spus doar atît: că dacă am ști cum să privim petele acestea…

— Cum să le privim și să le înțelegem, completă Făgădău.

— Petele acestea decolorate de soare și adîncite de umezeală…

— A spus altfel: „sensibilitate” de umezeală…

— În orice caz, nu ne-a cerut nimic, continuă Ieronim. Nici nu i-am fi îngăduit, de altfel, să ne ceară ceva… Dar, la un moment dat, am avut impresia că mă privește ironic, poate cu oarecare milă, poate chiar sarcastic, ca și cum ar fi vrut să spună: „Vă pierdeți tinerețea cu himere, vă riscați talentul încercînd tot felul de experiențe, cînd aveți aici, în fața voastră, aceste pete decolorate de soare și de igrasie…”

Se apropiaseră de zid, privindu-l atent, concentrat, clipind uneori din ochi, mișcîndu-și încet capetele cînd spre stînga, cînd spre dreapta, ca să surprindă toate nuanțele posibile. Erau pete fără forme precise care-și modificau contururile după unghiul din care erau privite. Doar crăpătura care se înălța aproape în diagonală către tavan își păstra direcția și adîncimea, oricum ar fi fost privită.

— Decolorate de soare și de igrasie, repetă visător Lorinț. Atunci am înțeles. Asta a vrut să ne spună: aveți aici modelul exemplar al uniunii contrariilor, umezeala și soarele, adică Apa și Focul…

— Ar fi fost prea banal. Trebuie să fie altceva.

— Am citit odată o poveste cu un rabin din Cracovia, care visa mereu o comoară, începu Făgădău.

— O știe toată lumea, îl întrerupse Ieronim. Se dusese s-o caute nu mai știu unde, poate la Varșovia, și pînă la urmă descoperă comoara chiar la el acasă, sub cenușa căminului. O cunoaște toată lumea, repetă, povestea rabinului din Cracovia… Doamna aceasta, Marina Darvari, a vrut să spună altceva. Dar, poate ca să se răzbune că nu am introdus-o în anumite secrete ale spectacolului, a vrut să pară cît mai enigmatică și mai oracular-misterioasă: „Dacă ați ști voi, dacă voi ați ști cum să le priviți, cum să priviți petalele acestea” etcetera etc, etc.

— Dar vezi că a reușit, îl întrerupse Maria da Maria. Nu recunoaștem, dar fiecare din noi numai la asta ne gîndim: enigmatică și oracular-miraculoasă, cum prea bine spui, dar ce-a vrut să spună?

— Eu recunosc foarte sincer, reluă Ieronim, că, oricît ar fi de absurd, enigma aceasta mă obsedează. Dacă a făcut vreo aluzie la trecutul mai mult sau mai puțin misterios al casei acesteia sau la trecutul familiei mele, nu mă interesează. Le cunosc toate cîte s-au întîmplat și, deși le păstrez amintirea, nu mă interesează. Sînt singurul – sau ultimul, cum vreți să spuneți – supraviețuitor al familiilor Antim-Calomfir-Thanase, dar faptul acesta nu mă emoționează. Mă consider primul dintr-o nouă dinastie. A doua, „descălecare” Antim-Calomfir-Thanase. Cu mine începe o nouă istorie, pe alt plan, mai înalt și mai creator. Puțin îmi pasă de enigmele sau nostalgiile care se leagă de trecutul acestei case, sau de trecutul familiei mele. Nu mă interesează decît viitorul, așa cum cred eu că-l putem împlini trăind liber orice epifanie a prezentului, cît s-ar dovedi ea de tragică, născută din nenoroc și ursită deznădejdii…

Îl ascultaseră toți cu frunțile sus, emoționați.

— Asta am învățat și noi, învățînd să ne închipuim închiși la Buchenwald, spuse Petru Petrovan. Nu există altă cale de mîntuire.

— Eu evit termenul „mîntuire”, îl întrerupse melancolic Ieronim, pentru că ar putea da loc la confuzii. Orice tip de mîntuire presupune credința într-un mîntuitor. Respect, și chiar invidiez pe cei care cred într-un mîntuitor, dar eu n-am fost dăruit cu asemenea credință. Și atunci a trebuit să caut altceva, pentru că fără libertate n-aș putea trăi…

— Dar, Ieronim, exclamă Marina, v-am vorbit eu despre trecut astfel decît un mijloc, și cel mai la îndemînă, de a trăi exclusiv în prezent?

O priveau toți, surprinși, nedumeriți. Marina înainta încet către ei, ca un personaj dintr-un film mut de la începutul veacului, îmbrăcată cu o blană de astrahan, cu un buchet de violete în mînă. Dacă nu i-ar fi recunoscut glasul, n-ar fi crezut că este ea, Marina, atît părea de tînără. Și în locul cizmelor militărești, avea o pereche de șoșoni îmblăniți, așa cum nu mai văzuseră pînă atunci.

— Dar cum ați intrat? o întrebă Ieronim izbutind să nu-și trădeze emoția.

— Eu v-am vorbit exclusiv de prezent, continuă Marina. Și cînd v-am spus să învățați a privi petele acestea, n-am vrut să spun decît atît: învățați să le priviți așa cum sînt acum, pur și simplu