singurul pe care îl găsiseră, acela care îi stătea lipit de piept. În mod straniu, nu împrumutase căldura trupului său, ci îl simţea atât  de rece pe piept, de parcă tocmai ar fi fost scos din apă rece ca  gheaţa. Din când în când, Harry credea sau poate îşi imagina că  simţea mici bătăi de inimă ticăind neregulat, alături de ale sale.

Cum stătea acolo, în întuneric, fu cuprins de o mulţime de presimţiri rele: încercă să le ţină piept, să le îndepărteze, dar  acestea nu-i dădeau pace şi gata. Şi nici nu poate trăi, în timp ce altul supravieţuieşte. Ron şi Hermione, care acum vorbeau încet în spatele lui, în cort, puteau să plece dacă voiau - el  nu putea. Şi în timp ce stătea acolo, încercând să-şi învingă  propria teamă şi epuizare, lui Harry i se părea că Horcruxul de pe pieptul său ticăia, anunţându-l cât timp mai are de trăit... Ce idee tâmpită, îşi spuse el, nu te mai gândi la asta...

Începuse să îl usture din nou cicatricea. Se temea că din cauza  lui se întâmpla, pentru că avea gândurile acelea, şi încercă să şi  le direcţioneze în altă parte. Se gândi la bietul Kreacher, care îl  aşteptase să se întoarcă acasă şi se trezise cu Yaxley în locul  lor. Oare spiriduşul avea să păstreze tăcerea sau avea să le spună Devoratorilor Morţii tot ce ştia? Harry voia să creadă că  acesta îşi schimbase sentimentele faţă de el în ultima lună, că  acum avea să fie loial, dar cine ştia ce s-ar fi putut întâmpla?  Dacă Devoratorii Morţii îl torturau? Lui Harry îi apărură în  minte imagini groaznice şi încercă să le îndepărteze şi pe ele,  pentru că nu avea ce să facă pentru spiriduş. El şi Hermione hotărâseră deja să nu îl cheme - dacă ar fi Apărut şi cineva de la minister odată cu el? Nu puteau să se bazeze pe faptul că  Apariţia spiriduşilor nu avea acelaşi defect ca şi cea care îl  adusese pe Yaxley la Casa Cumplită, ţinându-se de marginea  mânecii Hermionei.

Cicatricea începuse să-l ardă. Se gândi că erau multe lucruri pe care nu le ştia: Lupin avusese dreptate când le vorbise despre vrăji pe care nu le întâlniseră sau nu şi le imaginaseră. De ce nu îi expli- case Dumbledore mai multe?

Oare se gândise că mai avea timp, că va mai trăi încă mulţi ani, 

poate secole, la fel ca şi prietenul său, Nicolas Flamel? Dacă fusese aşa, se înşelase... Plesneală avusese grijă să nu se întâmple astfel... Plesneală, şarpele adormit, care atacase în  vârful Turnului...

Şi Dumbledore căzuse... căzuse...

— Dămi-o, Gregorovitch.

Vocea lui Harry era stridentă, clară şi glacială: ţinea bagheta în  faţa lui, cu o mână albă, cu degete lungi. Bărbatul spre care arăta era suspendat cu capul în jos, fără frânghii, atârna acolo,  imobilizat în mod straniu şi invizibil, cu mâinile şi picioarele legate, având o expresie îngrozită pe chipul aflat la acelaşi nivel  cu al lui Harry şi fiind îmbujorat din cauza sângelui care i se urcase la cap. Avea părul alb ca laptele şi barba deasă şi  stufoasă: un Moş Crăciun atârnat cu capul în jos.

— Nu o am, nu o mai am! Cu mulţi ani în urmă, mi-a fost  furată!

— Nu îl minţi pe Lordul Cap-de-Mort, Gregorovitch. El ştie... ştie întotdeauna.

Pupilele omului suspendat erau mărite, dilatate de frică şi  păreau să devină din ce în ce mai mari, până când întunericul  din ele îl înghiţi pe Harry cu totul.

Acum, Harry era Gregorovitch, scund şi îndesat, grăbinduse de-a lungul unui coridor întunecat şi ţinând un felinar  ridicat. Gregorovitch dădu buzna în camera de la capătul  holului şi felinarul său revelă un fel de atelier; în marea de lumină sclipiră bucăţi de rumeguş şi aur, iar pe pervaz era  cocoţat, ca o pasăre uriaşă, un tânăr cu părul auriu. În  fracţiunea de secundă cât fu luminat de felinar, Harry citi  încântarea pe chipul său frumos, apoi intrusul aruncă din  baghetă o Vrajă de împietrire şi sări graţios pe spate, lăsând în  urmă un hohot răguşit.

Şi Harry se întorcea acum în grabă din interiorul acelor pupile adânci ca nişte tuneluri, iar chipul lui Gregorovitch era  pătruns de groază.

— Cine a fost hoţul, Gregorovitch? se auzi vocea stridentă şi  glacială.

— Nu ştiu, nu am ştiut niciodată, un tânăr. Nu... te rog... TE  ROG! Un ţipăt prelung şi apoi o străfulgerare de lumină verde...

— Harry!

Deschise ochii; gâfâia, iar fruntea îi zvâcnea. Leşinase lângă cort, alunecând într-o parte, iar acum zăcea întins pe pământ. Se uită în sus la Hermione - părul ei stufos acoperise micuţa  porţiune de cer care se vedea printre crengile dese de deasupra

lor.

— Am visat, spuse el, ridicându-se repede şi încercând s-o  îmbuneze pe Hermione cu o privire nevinovată. Cred că am  aţipit, iartă-mă.

— Ştiu că a fost cicatricea! îmi dau seama după expresia de pe faţa ta! Te uitai prin ochii lui Cap...

— Nu-i spune numele! se auzi vocea furioasă a lui Ron, din  fundul cortului.

— Bine! se răsti Hermione. Atunci, prin ochii Ştim-Noi-Cui!

— Nu am vrut să se întâmple! spuse Harry. A fost un vis! Tu poţi să controlezi ce visezi, Hermione?

— Dacă ai fi învăţat cum să foloseşti Occlumanţia...

Dar Harry nu avea de gând să se lase certat, voia să discute despre ce văzuse.

— L-a găsit pe Gregorovitch, Hermione, şi cred că l-a omorât,  dar înainte să îl omoare, i-a citit gândurile şi am văzut...

— Cred că ar fi mai bine să continui eu cu paza, dacă eşti atât de obosit, încât ai adormit, spuse Hermione cu răceală.

— Dar pot s-o duc la bun sfârşit!

— Nu, e evident că eşti extenuat. Du-te şi culcă-te. Hermione  se aşeză cu încăpăţânare în dreptul intrării. Furios,  dar dorind să evite o ceartă, Harry intră în cort.

Chipul palid al lui Ron se iţea din patul de jos. Harry se căţără în cel de deasupra, se întinse şi se uită în sus, la acoperişul de  pânză. După câteva clipe, Ron începu să vorbească foarte încet,  ca să nu-l audă Hermione, care stătea ghemuită la intrare.

— Ce face Ştim-Noi-Cine?

Harry închise ochii