*

Mergem printr-un fel de pădure. Eu și cu copilul. De fapt, e un parc uriaș în care am ales să ne petrecem o zi de vacanță. Iulie. În jur e cald și verde. Găsim o fântână cu un Neptun din piatră din gura căruia țâșnește apă. Ne stropim, ne facem tricourile fleașcă.

– Mai ții minte, zice copilul, când îmi tot spuneați că lasă, că vine ea, adolescența, și o să văd și eu că lucrurile nu sunt întotdeauna simple? Și deși mi-era un pic teamă, cumva voiam să vină, pentru că știam că atunci va fi vorba despre mine, și doar despre mine. Și când colo, tu te-ai îmbolnăvit, te-ai despărțit de tata, ți-ai găsit un iubit și, dintr-odată, totul se învârte în jurul tău! Adolescența mea e despre tine. Tot despre tine!

Așa-mi spune și-n vocea ei nu se simte furie. Doar tristețe. Ba nu, mai mult, e de-a dreptul durere.

– Mama, zice cu voce mică, te-ai supărat?

Of, întrebarea asta în jurul căreia ne clădim cu toții viețile, de parcă ar fi un fel de stâlp de rezistență. Să nu care cumva să se supere. Ceilalți. Mama, tata, bunicii, vecinii, prietena de la grădiniță, învățătoarea, profesoara de chimie, iubitul dintr-a cincea, asistenta de la cabinet, vânzătoarea de la Pâine, unchiul de la țară, Dumnezeu și iar mama și tata și-n vecii vecilor, amin!

Dau din cap că nu și mă așez pe o bancă, mai la soare. O mânecă a tricoului e deja uscată. Până să se usuce și a doua închid ochii și mă trag înăuntrul meu. Am 16 ani și sunt atât de îndrăgostită de F., încât iubirea pentru el mă arde pe dinăuntru de parc-ar avea acid. Am sufletul plin de ceva care mă împiedică să respir cum trebuie. Stau închisă în camera mea. De partea cealaltă a ușii e tata. Stă trântit pe un fotoliu și ascultă ceva la radio. Cu o mână se ține de frunte și tot zice au, au sau așa ceva. Deschide ușa.

– Ce faci, Ada, iar plângi după el?

Tac și mă fac cât pot de mică între pernele de pe canapeaua galbenă. Nu știu ce să-i răspund. Mi-e rușine și mi-e frică. Aș vrea să nu simt nimic din ce simt, să nu trăiesc nimic din ce trăiesc. Aș vrea să mor. Eu, nu tata.

Fata stă pe bancă, lipită de mine și se joacă cu un pai rămas de la o sticlă de suc.

– Sigur nu te-ai supărat?

Privirea ei de parcă așteaptă ceva. O strâng în brațe și, în strânsoare, își scapă paiul pe jos. Mă gândesc să nu uităm să-l luăm de acolo la plecare, dar deocamdată nu vreau să-mi folosesc mâinile la altceva decât la îmbrățișare.

– Nu, puiule! E normal să simți ceea ce simți. Așa ar fi și trebuit să fie, adolescența să fie despre tine. Îmi pare rău! Îmi pare atât de rău! zic și mă întreb despre ce o fi fost adolescența mea.

Soarele s-a ridicat acum drept în mijlocul cerului și luminează copacii de sus. E din ce în ce mai cald și parcă din ce în ce mai verde.

– Mergem?

Ne ridicăm de pe bancă și dăm să o luăm spre ieșire. Copilul se apleacă şi-şi culege paiul rătăcit de sub bancă. E roșu. Ca zmeura de o culegeam vara, la munte, ca ochii iepurelui, ca Dacia noastră, ca toboganul din parc, ca unghiile mamei, ca sosul în care plutea carnea de pui pe care tata nu a apucat s-o mai mănânce. Când m-am apropiat de masa pe care zăcea, să-mi iau rămas-bun, mi-am ținut respirația de frică să nu pută a hoit. De obicei mirosea a after-shave. Dar nu și-n ziua aia.

Fata aruncă paiul la coș și vine după mine. Îi aud pașii în urma mea. Cred că noi, mamele, ne recunoaștem copiii până și după mers. Ca și cum pașii lor și-ar face drum prin noi. Mă opresc pe alee și o aștept să mă ajungă din urmă. O iau de mână și mă întorc spre ea. Acum soarele îmi intră direct în ochi ca un bec uriaș dintr-o cameră de interogatoriu.

– Dar tu, tu te superi?

Tăcere. Deși are aproape 12 ani, pare mult mai mică în secunda asta. Poate și pentru că are tricoul ud și urme de suc la colțurile gurii. Dă din cap că nu. Doar o lacrimă i se desprinde și alunecă la vale. O iau în brațe. De jur împrejur e cald și verde. Iulie. Soarele dă să apună, iar cerul se face roșu, din ce în ce mai roșu.

*

Sunt acasă, întind rufe pe balcon și tot cartierul miroase a ardei copți. Miros de vară. Rămân cu o pereche de chiloți uzi în mână și mă gândesc că peste câteva zile ar trebui să-mi refac analizele. Ultima dată ieșiseră un pic peste. În timp ce mâinile mele se ocupă cu pusul rufelor la uscat, mintea face socoteli. Încă două, trei săptămâni și o să fie ziua mea. Pentru o secundă, îmi dau seama că nu știu câți ani fac și am nevoie să-mi calculez vârsta după anii copilului.

Trag pe nări mirosul de ardei copt și mă gândesc că anul trecut, pe vremea asta, urma să fac a șasea tură de citostatice. Sau a șaptea. Nu că ar conta. Ca și acum, și atunci orașul se încălzea la soare ca o țestoasă uriașă.

Vara trecută mirosea a asfalt încins și a pepeni. Și a spirt. Și a frică. Eram în spital atunci. Acum, miroase a Lenor și de undeva, de la vecini, a ardeii ăștia care îmi aduc aminte de casa doamnei Cornea, de la 2 Mai.

Și de nucul din curte. Un singur copac pentru toată lumea aia care se aduna, de