mai multe ori pe zi, sub el: ba dimineața, în pijamale, cu ceștile de cafea și de lapte, ba apoi, la prânz, în șlapi, frecându-și picioarele pline de nisip uscat de partea de jos a banchetei ăleia lungi, ba seara, cu pachete de cărți de joc și sticle de Stalinskaya. Era o casă mare, joasă, cu camere ce se înșirau cuminți de-a lungul unui culoar lung, cu două ieșiri afară, fără uși, doar cu un fel de panglici din plastic care foșneau la fiecare adiere, puse acolo să țină muștele la distanță. Îmi plăcea să mă joc și să le împletesc, spre disperarea mamei, care stătea apoi să desfacă nodurile făcute de mine.

În fiecare vară, curtea se umplea de familii cu copii. În fiecare zi, la orele amiezii, ulițele din 2 Mai miroseau a pește, a mujdei, a salată de ardei copți și întotdeauna a mare. Ca să ajungi la ea, la mare, trebuia să o iei direct prin grădină, pe la doamna Cornea, printre porumbi și tulpini de floarea-soarelui. Cu pumnii plini cu semințe, ne strecuram printr-o gaură din gard și, de acolo, o apucam pe o potecă plină de praf, buruieni și nisip, către plajă.

Înainte s-o vedem, o auzeam. Marea. Zgomotul valurilor și mai ales mirosul lor atât de organic, încât senzația pe care ți-o dădeau nu era de frumusețe, ci de viață. Acum cică nu voi mai avea voie să merg la mare. Nu apa e problema, ci soarele. Și faptul că nu am un sân. Fără să vreau, îmi duc mâna în partea dreaptă, la piept, acolo unde operația a lăsat urme. Se simte tare, iar mușchiul se încordează la intervale aproape regulate, ca o pleoapă care se zbate. Poate după reconstrucția din Franța o să arate mai bine. Poate. Până atunci, continui să pun chiloții uzi pe sârmă și să trag pe nări mirosurile din cartier, fie ele de vară sau de ardei copți. Chiloții sunt frumoși: negri, din saten, cu margini de dantelă. Mi-ar fi plăcut să pot să-mi iau și sutiene asortate. Am însă o bustieră, din aia cu un fel de buzunar pentru proteză. Cumpărată de lângă Fundeni.

 

Sunt singură acasă. Copilul a plecat în vizită la cineva. De sâmbătă până luni. Trei zile. Mi-aș dori să sune. El, francezul. Dar nu. Telefonul rămâne mut, de parcă ar fi mort. Sau adormit. Sau fără baterie. Ce ți se reproșează? Eram amândoi în Franța, într-un bar. Într-o seară. Ne povesteam viețile și iubirile.

– Că nu-mi pasă, mi-a răspuns.

– Și e adevărat?

– Nu știu, poate că uneori chiar nu-mi pasă.

Așa mi-a răspuns înainte să iasă afară din bar, să fumeze o țigară.

Acum eu trebuie să tac, deși nu-mi doresc. Aș putea să-l sun eu, dar nu vreau, pentru că așa o să știu, clar, ce s-a întâmplat și, dacă nu-mi convine ce aflu, nu știu ce să fac. Termin de întins rufele și intru în casă. Încerc să fac gălăgie, să nu rămân doar eu cu mine, tăcând și așteptând. Peste câteva zile trebuie să-mi refac analizele. Dar până atunci dau drumul la televizor, stau pe Facebook, îmi sun prietenele. Nu vorbesc mult. Să nu țin telefonul ocupat. La televizor e un film pentru copii și, pentru o secundă, rămân cu ochii pe ecran și mă trezesc râzând. Închid televizorul, de parcă aș fi făcut o indiscreție și verific încă o dată telefonul. Dacă aș putea, mi-aș lua gândurile și le-aș apăsa cu mâna și aș încerca să le strivesc așa cum faci cu șosetele când vrei să le îndeși într-un sertar deja prea plin. Dar nu pot. Gândurile vin și pleacă precum valurile. Cu zgomot.

E aproape miezul nopții și el n-a dat niciun semn de viață. Bărbați tâmpiți, mă gândesc și apoi îmi spun că nu, că eu sunt prea pretențioasă, că eu vreau prea multe. Mai bine așa, decât să-l fac tâmpit. Nu vreau să fiu cu cineva tâmpit. Dacă o fi pățit ceva, mă gândesc și, fără să îmi dau timp să mă răzgândesc, îi trimit un mesaj și-l întreb Ai pățit ceva? și el nu răspunde, și eu mă gândesc că dacă a avut un accident și a murit? Și aproape că-mi vine să plâng. Și chiar plâng pentru că știu, de fapt, că nu s-a întâmplat nimic, ci doar n-are chef să mă sune.

Pornesc iar televizorul și filmul ăla pentru copii se apropie de final – îmi dau seama după muzică și mă gândesc să mă duc să mă culc, ca să nu mai aud frica aia care zgârmă, şuierându-mi parcă, printre dinți, proastooo, nu vezi că ăstuia nu-i pasă de tine! Când o să dau de el, o să-l rog să nu mai tacă. Ba nu, nu o să-l rog, o să-i spun de-a dreptul. O să i-o cer, așa cum îi cer și copilului uneori să spele vasele: Sună-mă! Am citit undeva, pe net, că bărbaților trebuie să le spui ce vrei, pentru că, cică, sunt incapabili să-și dea seama singuri. Doar că mă gândesc că dacă le spui, dup-aia fac pentru că le-ai spus, nu pentru că așa simt ei. Și eu aș vrea să sune pentru că o dorește, nu că-i cer eu. Așa că nu o să-i spun nimic. Sau poate doar o să fiu un pic supărată, și el o să vrea să știe de ce, și eu mai întâi n-o să vreau să-i zic, și abia când o să-l aud repetându-mi că mă iubește, abia atunci o să-i șoptesc: Am crezut că ai pățit ceva! Și el o să râdă și o să-mi spună să stau liniștită, că el e imun la tot, mai puțin la mine. Și eu o să-l cred și gata. Femeie tâmpită, asta ești, îmi spun în timp ce mă bag în pat și sper să adorm cât mai repede.

 

Capitolul 25

 

– Auzi, fată, ia nu mai fi așa de cuminte și de politicoasă! Așa