la campaniile din Ungaria şi Cehoslovacia fuseseră substanţiale. Unsprezece divizii armate române participaseră la aşa-numita Operaţiune Budapesta din centrul şi nordul Ungariei între sfârşitul lunii octombrie 1944 şi jumătatea lunii ianuarie 1945, în care 11.000 de soldaţi români au fost ucişi sau răniţi. Din decembrie 1944 şi până în mai 1945, aproape 250.000 de soldaţi români s-au aflat în centrul campaniei din Slovacia şi Moravia, ajungând până în Boemia, la 80 de kilometri de Praga, când, la 12 mai, au primit ordin să oprească înaintarea. Şi aceste forţe au suferit pierderi masive : 70.000 de soldaţi ucişi şi răniţi.

Lupta comuniştilor pentru putere nu a slăbit. În vara şi toamna anului 1945, Partidul Comunist s-a consolidat, pe măsură ce lupta politică s-a intensificat. Liderii comunişti şi-au îndreptat atenţia spre crearea unui partid disciplinat, iar la 16 octombrie 1945 au organizat prima conferinţă naţională a partidului. Delegaţii au ales un Comitet Central şi un Birou Politic, alcătuit din Gheorghiu-Dej ca secretar general alături de Ana Pauker şi Teohari Georgescu, ministrul de Interne, ca secretari. Aceştia trei, împreună cu mai mulţi colegi, aveau să conducă în realitate România până în 1952. Se pare că la conferinţă Pauker a jucat rolul principal. În mod surprinzător, Lucreţiu Pătrăşcanu, ministrul Justiţiei, care se bucura de sprijinul mai multor intelectuali din partid, nu a fost ales în conducerea de partid. Deşi era devotat programului comunist şi în următorii doi ani nu a obiectat în privinţa metodelor folosite de partid pentru a elimina opoziţia şi a-şi consolida controlul asupra ţării, se pare că era suspect în ochii colegilor şi îndeosebi ai mentorilor lor sovietici, probabil pentru că era intelectual şi era înclinat mai curând să conducă decât să urmeze. Pe durata evenimentelor din România, Occidentul şi Uniunea Sovietică s-au pus de acord asupra reorganizării politice a României în cadrul unei conferinţe la Moscova, în 16-26 decembrie 1945. În schimbul includerii în guvern a unui ministru naţional-ţărănist şi a unuia liberal şi cu promisiunea unor alegeri libere anticipate, Statele Unite şi Marea Britanie au recunoscut noul guvern. O lună mai târziu, un naţional-ţărănist şi un liberal din straturile inferioare ale partidelor şi-au preluat funcţiile în cabinet, ca miniştri fără portofolii. Groza a acceptat organizarea neîntârziată a alegerilor, iar la 4 februarie 1946 Statele Unite şi Marea Britanie au recunoscut guvernul său.

Această înţelegere a constituit o înfrângere amară pentru partidele române istorice şi Occident. Noul cabinet nu reprezenta câtuşi de puţin voinţa majorităţii românilor. Recunoaşterea lui înaintea organizării alegerilor a fost o eroare tactică, deoarece Statele Unite şi Marea Britanie au renunţat la singurul mijloc prin care puteau constrânge Guvernul Groza să-şi ţină promisiunile.

De îndată ce a preluat puterea, Guvernul Groza a început să elimine rămăşiţele dictaturii din timpul războiului. Astfel, a dat în judecată persoane acuzate de crime de război, considerate responsabile pentru „dezastrul naţional” care se abătuse asupra ţării. Însă o lege din 21 aprilie 1945 definea aceste persoane în termeni largi şi stabilea noi organisme judiciare, Tribunalele Poporului, unde procedurile juridice obişnuite erau efectuate pentru a obţine rezultatele dorite. Înalţii oficiali din Guvernul Antonescu şi funcţionari de tot felul au fost ţintele speciale ale acestei campanii. Arestările lor prezentau avantajul suplimentar de a slăbi opoziţia, deoarece însuşi Guvernul Groza stabilea cine era „criminal de război” şi cine nu. Cel mai spectaculos proces pentru crime de război a fost cel al lui Ion Antonescu, care a început la 4 mai 1946. Rezultatul nu a fost nicio clipă incert, deoarece atât judecătorii, cât şi avocaţii apărării, care fuseseră numiţi de guvern, ştiau ce se aştepta de la ei. La 17 mai curtea l-a declarat pe Antonescu vinovat şi l-a condamnat la moarte. A fost împuşcat în închisoarea Jilava la 1 iunie.

La jumătatea lunii octombrie 1946, guvernul a stabilit în cele din urmă ca alegerile să aibă loc la 19 noiembrie, însă, în realitate, campania începuse încă din vară. Atât Blocul Partidelor Democratice, dominat de comunişti, cât şi naţional-ţărăniştii, care se aflau în fruntea opoziţiei, au considerat alegerile bătălia decisivă în lupta pentru putere. Partidul Comunist încredinţase Ministerului de Interne condus de comunişti misiunea organizării alegerilor. Un uriaş aparat administrativ a fost mobilizat pentru a-i promova pe candidaţii blocului şi a împiedica opoziţia să desfăşoare o campanie eficientă. Gheorghiu-Dej nu a ascuns intenţiile Partidului Comunist : în toiul campaniei, i-a informat pe membrii misiunii americane la Bucureşti că alegerile erau o luptă în care duşmanul, partidele istorice, trebuia să fie înfrânt şi a recunoscut că guvernul profita de orice „slăbiciune” a opoziţiei pentru a învinge.

Alegerile din 19 noiembrie au avut loc într-o atmosferă de tensiune maximă. Guvernul urma să anunţe rezultatele în ziua următoare, conform uzanţelor, însă, din motive pe care nu le-a putut explica în mod satisfăcător, a existat o întârziere de 48 de ore. Cifrele au fost făcute publice abia în data de 22. Acestea indicau o victorie covârşitoare a blocului, cu circa 70% din voturi şi 349 de mandate în noua Adunare, faţă de cele 32 de mandate ale naţional-ţărăniştilor şi cele 33 ale celorlalte partide care nu făceau parte din bloc. Însă dovezile descoperite după 1989 au scos la iveală că rezultatul alegerilor a fost exact invers şi că naţional-ţărăniştii obţinuseră o victorie răsunătoare. Se pare că, atunci când au conştientizat proporţiile înfrângerii lor iminente, liderii comunişti au suspendat raportarea numărătorilor şi le-au transmis instrucţiuni tuturor prefecţilor să „revizuiască” cifrele în sensul unei victorii a blocului. Ana Pauker şi alţi comunişti se consultaseră cu Moscova şi au primit instrucţiuni să „câştige” alegerile, adică să falsifice rezultatele.

Deşi Statele Unite şi Marea Britanie au denunţat alegerile ca nereprezentative pentru voinţa poporului român şi au tras la răspundere Guvernul Groza pentru încălcarea promisiunilor de alegeri libere, cele două state nu erau pregătite să meargă mai departe şi să-i sprijine pe cei pe care îi încurajaseră mai devreme să se opună presiunii sovietice şi