comuniste. Alegerile au pus capăt încercărilor celor trei aliaţi din război de a soluţiona problema românească. Din acest moment, influenţa occidentală asupra cursului evenimentelor din România a încetat din toate punctele de vedere.

Negocierile în vederea unui tratat final de pace cu România, care începuseră la Paris în august 1946, au fost încheiate la începutul anului următor. Documentul, care a fost semnat în 10 februarie 1947, includea deciziile luate cu ocazia armistiţiului din 1944 referitoare la graniţe şi la despăgubirile de război. Demnă de luat în seamă a fost confirmarea faptului că România primea înapoi nordul Transilvaniei. Uniunea Sovietică a fost de acord să-şi retragă armata din România în trei luni după intrarea în vigoare a tratatului, însă nu şi unităţile necesare pentru menţinerea comunicaţiilor cu armata sovietică de ocupaţie din Austria (în realitate, forţe sovietice însemnate, terestre şi aeriene, au rămas în România până în 1958). Potrivit articolului 3, guvernul român s-a angajat să apere drepturile fundamentale ale tuturor cetăţenilor, inclusiv libertatea de expresie, a presei, de asociere şi de adunare, însă, după cum aveau să arate evenimentele viitoare, nu avea de gând să respecte aceste angajamente.

Noul guvern, care îşi preluase atribuţiile la 1 decembrie 1946, cu Groza din nou prim-ministru, era dominat de comunişti. Guvernul se confrunta cu sarcini descurajante. Una dintre cele mai presante era refacerea după război, deoarece agricultura, industria şi întreaga infrastructură economică suferiseră daune şi tulburări majore. O povară economică suplimentară era presiunea copleşitoare a Uniunii Sovietice. Despăgubirile de război, care includeau alimente, materii prime de tot felul şi confiscări sovietice de echipament industrial, au secătuit ţara de resurse vitale. Guvernul sovietic era de asemenea hotărât să monopolizeze producţia şi comerţul extern românesc printr-o serie de tratate economice pe termen lung. Cel mai cuprinzător dintre acestea fusese deja semnat la 8 mai 1945. El autoriza crearea unor companii mixte sovieto-române, care teoretic erau parteneriate egale, dar care în practică au devenit instrumente de exploatare sovietică a economiei româneşti.

În prima jumătate a anului 1947, Partidul Comunist a început să-şi consolideze controlul asupra tuturor ramurilor economiei. Controalele şi planificarea centralizate au devenit o regulă şi toate măsurile luate pregăteau naţionalizarea industriei şi colectivizarea agriculturii. În 5 aprilie, un nou Minister al Industriei şi Comerţului şi-a însuşit puterea de a colecta şi distribui toate bunurile industriale şi agricole, de a aloca materii prime industriei, de a reglementa investiţiile în întreprinderile private şi de stat şi de a controla creditarea. Transformarea continuă a economiei româneşti după modelul sovietic a fost însoţită de măsuri de integrare a ei în blocul estic. O consecinţă hotărâtoare a imixtiunii sovietice masive în economia românească a fost ruperea relaţiilor tradiţionale cu Occidentul, o izolare economică mult mai profundă decât cea din timpul suzeranităţii otomane din secolul al XVIII-lea sau de mai devreme.

În viaţa politică, comuniştii erau hotărâţi să elimine ceea ce mai rămăsese din opoziţie. Au considerat că sosise momentul pentru un atac frontal asupra Partidului Naţional-Ţărănesc. Maniu şi alţi lideri au fost judecaţi în faţa unui tribunal militar în 29 octombrie 1947. Scopul acestui proces era acela de a finaliza preluarea puterii de către comunişti, însă era totodată şi o dispută în cadrul luptei inegale dintre Est şi Vest pentru România, întrucât Uniunea Sovietică voia să elimine o dată pentru totdeauna influenţa democraţiilor occidentale prin înlăturarea din viaţa publică a reprezentanţilor săi de frunte din România.

Principala acuzaţie care le-a fost adusă lui Maniu şi colegilor săi a fost aceea de trădare, mai precis de a fi conspirat cu agenţi ai serviciilor secrete de la misiunile americană şi britanică la Bucureşti în vederea răsturnării Guvernului Groza. Justificându-şi acţiunile, Maniu a subliniat că se implicase într-o luptă de restabilire a alegerilor libere, a libertăţilor politice şi a drepturilor fundamentale ale omului şi a declarat că era hotărât să folosească orice mijloace pentru a-şi atinge aceste ţeluri. A recunoscut că avusese contacte frecvente cu reprezentanţi americani şi britanici, dar a insistat că dezbaterea chestiunilor interne şi internaţionale era una dintre îndatoririle oricărui politician. Demnitatea de care a dat dovadă pe parcursul procesului incorect i-a întărit reputaţia de persoană onestă şi plină de curaj. Însă verdictul nu a fost nicio clipă incert. La 11 noiembrie, curtea l-a condamnat pe Maniu la închisoare pe viaţă, iar pe ceilalţi inculpaţi, de la cinci ani la închisoare pe viaţă. Maniu a murit în închisoare în 1953.

Comuniştii şi-au îndreptat atenţia şi spre celelalte grupuri politice asupra cărora nu deţineau controlul. Au atacat violent Partidul Social-Democrat Independent şi pe liderul Constantin-Titel Petrescu în toamna anului 1947. Socialiştii independenţi deveniseră un blestem pentru comunişti nu numai fiindcă erau devotaţi democraţiei parlamentare, ci şi pentru că-i adunau în jurul lor pe toţi cei de stânga care se opuneau fuziunii cu Partidul Comunist. Partidul lui Titel Petrescu a fost dizolvat prin intimidare şi prin arestarea activiştilor săi, iar el a fost arestat în mai 1948 şi închis fără proces.

Clipa răfuielii a sosit în cele din urmă şi pentru Gheorghe Tătărescu şi facţiunea sa liberală, singurul grup politic important din guvern care nu era controlat încă de Partidul Comunist. Atâta vreme cât comuniştii au considerat necesar să păstreze aparenţele unui guvern de coaliţie, iar Tătărescu s-a dovedit util din postura de ministru de Externe în relaţia cu puterile occidentale, l-au păstrat, dar incompatibilitatea dintre ei era evidentă de ceva vreme. În 6 noiembrie l-au constrâns să demisioneze din funcţia de ministru de Externe, fiind înlocuit imediat de Ana Pauker. Tătărescu a fost arestat în 1950 şi întemniţat până în 1955.

Pe măsură ce comuniştii se îndreptau inevitabil spre un monopol al puterii politice, monarhia devenise o anomalie. Temându-se că acest ultim vestigiu al vechii ordini putea reprezenta un centru al opoziţiei faţă de noua ordine, Partidul Comunist a făcut ultimul pas logic în asigurarea supremaţiei sale, forţându-l pe regele