Adamek scoase o sticlă cu șampanie din frigider, îl rugă pe Rudi Engelbrecht să o deschidă și să aducă pahare și când totul fu aranjat, ținu un toast:

— Pentru colegul Lettke, care a avut o idee foarte bună!

— Ce s-a întâmplat? vru să afle Kirst.

— În urma indiciilor furnizate de agenția noastră, Gestapoul a acționat noaptea trecută la München, le explică Adamek. În locuința familiei Schmorell au fost arestați studenții Sophie și Willi Schmorell, Alexander Schmorell, Christoph Probst și Willi Graf, care tipăreau alte manifeste cu un dispozitiv mecanic de multiplicare. Au fost ridicate mai multe sute de plicuri și timbrele poștale corespunzătoare. Este evident vorba despre un grup cu idei ostile statului, care se pare că a ales pentru această acțiune manifeste cu denumirea Trandafirul Alb. Citez din e-mailul pe care mi l-a trimis reichsführerul Heydrich: „Sunt deosebit de satisfăcut”.

— A mers repede! exclamă Dobrischowsky, care își deschise agenda și răsfoi însemnările din săptămâna anterioară și cea curentă. Sâmbătă au pus scrisorile în cutiile poștale, iar miercuri sunt deja la zdup. Cinci zile. La asta nu se mai poate cârti.

— Noroc! spuse Lettke, ridică și el paharul și se aplecă mult în față, ca să poată arunca o privire pe agendă.

Nu erau însemnări pentru săptămâna respectivă. Nimic din care să se tragă concluzia unei întâlniri amoroase. Cel mai bătător la ochi era un termen însemnat cu roșu din vinerea următoare la ora cincisprezece: la un anume Dr. VD.

Nu era ceea ce sperase el. Dar poate că era un început.

•••

— Trebuie să vorbesc ceva cu tine, îi spuse Helene Mariei, când veni seara la aceasta. Ai timp?

Prietena o privi mirată:

— Pentru tine, oricând. De ce mai întrebi?

Helene trase adânc aer în piept, cu senzația că pieptul îi era strâns de o bandă lată din material, gata să o sufoce.

— Este vorba despre ceva important. Trebuie să îmi adun tot curajul ca să îți spun și nu știu dacă a doua oară voi mai reuși, dacă vom fi întrerupte.

Marie făcu ochii mari:

— Să mergem în bucătărie.

În bucătărie era mai dezordine decât de obicei. Marie abia mai încăpea între banchetă și masă și respira cu greu. Din depărtare se auzea tractorul, spre mirarea Helenei.

— Eu credeam că este tot mai greu să faceți rost de motorină.

— Otto a montat o instalație pe lemne, îi explică Marie. A meșterit-o singur. De câteva săptămâni în rețea sunt instrucțiuni pentru construcție. Crede că este mai bine decât să punem iar jugul pe boi.

— Ah, înțeleg.

Marie își încrucișă palmele pe pântecul foarte bombat.

— Te ascult, Helene.

Helene privi într-o parte. Soarele coborâse de mult. Lumina lui arunca în bucătărie umbre foarte lungi, aproape orizontale.

— Este vorba despre Arthur, începu ea în cele din urmă, pentru că Marie nu mai spunea nimic și nu le deranja nimeni. Asta este… m-am îndrăgostit de el și cred că și el de mine. Nimeni nu a… deci nu a fost… ah, Doamne! Așa a fost să fie. Iar acum… eu… Se opri cu gura atât de uscată, încât nu mai putea să spună o vorbă. Dar trebuia să vorbească. Înghiți cu greu în sec și continuă: Asta este… vreau să mă culc cu el. Dar nu vreau să o fac pe ascuns, nu fără aprobarea ta. Se va petrece sub acoperișul tău și nu vreau să abuzez de încrederea ta.

În acest moment privirea ei se opri pe chipul prietenei, care o privea cu ochi mari și amuți.

— Asta era, adăugă ea obosită.

Marie clătină încet din cap, apoi întrebă uluită:

— Dar până acum ce ați făcut?

— Poftim? îi scăpă Helenei. Firește că nu asta!

— Ci?

— Am discutat! Am discutat despre orice se putea discuta, despre cărțile pe care le citește, despre ideile lui bizare… După ce își drese glasul Helene adăugă: Ei, da, ne-am și sărutat. Pentru prima dată acum două săptămâni.

De ce se uita Marie așa la ea? Ce era de râs?

— Tu chiar ai crezut că eu și cu el…?

Marie îi luă cu căldură mâna în mâna ei, plină de bătături și blândă.

— Sincer? Eu și Otto nu am așteptat până la nuntă.

— Cum? Eu credeam că dacă ești catolică…

— Îți mărturisești păcatele și pe urmă totul este în regulă. Eu mă spovedeam frecvent, până când am împlinit optsprezece ani.

Helene se uită șocată la prietena ei și își aminti de anii de școală. Nici nu bănuise. Tot ce ținea de sex era pentru ea atunci o chestiune teoretică, ceva despre care citise în cărțile de specialitate ale tatălui ei, nu ceva pe care cineva chiar îl făcea.

— Mda…, zise ea în cele din urmă. Dar eu nu sunt catolică. Nu mă pot spovedi. Numai ție…

— Îl iubești? vru Marie să afle.

— Da.

— Nu mă refer la faptul că îl dorești. Că asta știu din luna mai. Mă refer la a iubi în sensul că vrei să fiți împreună la bine și la greu, până moartea vă va despărți – la acest gen de iubire mă refer.

— Da.

Helene fu surprinsă de hotărârea cu care confirmase.

— Și el? Te iubește și el?

În acest moment sună telefonul din hol.

— Cred că este tatăl meu, zise Marie. Trebuie să mă duc.

Ea ieși și Helene o auzi vorbind la telefon. Discutau despre un oarecare Fritz, care ar fi adus douăzeci de saci cu îngrășământ azotat și pe care trebuia să îl sune.

Helene asculta distrată. O iubea Arthur? Nu știa. Dar era aproape sigură că el se va culca cu ea, dacă ar fi pregătită. El nu va refuza asta, chiar de ar fi mai catolic decât Marie!

•••

Cine putea fi Dr. VD?

Eugen Lettke stătea în lumina soarelui ce apunea, în fața computerului său și încerca să afle asta.

Prima lui bănuială fusese că era vorba despre un medic la care Dobrischowsky era programat vineri. Numărul medicilor din Weimar și împrejurimi apărea pe o listă pe care o accesă și nu exista