mi-a zis Otilia, prietena aia a mea, din copilărie. Eram într-o zi prin mall și am dat nas în nas cu ea și ne-am dus să bem o cafea. Nu mai știu câți ani au trecut de când nu am mai vorbit. Ultima dată cred că eram pe Facebook și a pus ea o poză din clasa întâi în care eram și eu, și eu am dat like și ea mi-a trimis, la schimb, o inimioară. Lucrează la o bancă, are două pisici și fundul și mai mare decât pe vremuri. Am întrebat-o de bunică-sa, dacă mai trăiește și ea s-a uitat ciudat și mi-a zis că nu. Doamne, a spus apoi, dacă ai ști ce frică mi-era de ea, cum se uita la mine cu ochiul ăla al ei, de sticlă!

– Dar cum și l-a pierdut? am întrebat-o, în timp ce o pândeam pe fata de la bar, să-i cer meniul.

– Naiba știe, eram copil, nu mi-a dat prin cap să pun întrebări și nici bunică-mea nu mi-a povestit. Da' chioară așa cum era, uite că s-a măritat, a făcut doi copii și a trăit și până la 90 și ceva de ani. Naiba să-i mai înțeleagă pe bărbații ăștia!

Nu-mi dau seama ce vrea să spună cu asta, dacă o invidiază pe bunică-sa sau dacă doar vorbește și ea, așa, până dăm comanda. Și apoi, cumva, m-a întrebat eu ce mai fac și am ajuns să-i povestesc ce și cum și atunci ea mi-a zis că eu dintotdeauna am fost cuminte și politicoasă – de-aia te și iubea bunică-mea – dar că nu e bine. Că dacă îi tot zici omului nu, mulțumesc, până la urmă te lasă cu curu'n baltă și se duce la alta care știe să mai zică și da. Nu prea înțeleg despre ce vorbește, probabil despre faptul că tot refuz ajutorul celor din jur, că le tot zic că mă descurc și atunci ei nu mai insistă. Sau poate că, de fapt, vorbește să se afle-n treabă, doar pentru că m-a văzut când i-am zis nu, mulțumesc barmanului care m-a întrebat dacă vreau să ne dea pernuțe colorate, să ne punem pe scaune. Probabil că ea ar fi vrut, mai ales că barmanul e frumușel, iar Otilia e nemăritată și fără copii.

 

O ascult și încerc să-mi dau seama dacă are dreptate. Dacă aș putea, m-aș da doi pași în spate, să văd situația în ansamblu. În școala generală aveam o profesoară de matematică și, de fiecare dată când ne scotea la tablă, ne zicea să ne uităm la problemă ca la un tablou. Mai de departe, că doar așa îți sar în ochi toate detaliile. Mateescu. Așa o chema pe profă. Noi îi ziceam Mateeasca și ne era frică de ea. Ea ne zicea gugulică. Dar tot ne era frică de ea.

– Oare o mai fi trăind, măi, Mateeasca? zic, și Otilia se dă un pic pe spate, ca și cum ar vrea să-și ia avânt și se rățoiește la mine.

– Da, ce-ai, fată, azi, de tot întrebi de toată lumea dacă mai trăiește? Ia vezi, că eu zic că pe dinăuntru ești destul de varză, cu boala asta, a ta. Cu atât mai mult, te sfătuiesc să lași politețurile la o parte și să iei tot ce ți se oferă. Eu, una, așa aș face, zice și parcă simt un fel de invidie în tonul ei, de parcă mai bine bolnavă și cu amant, decât singură, grasă și cu pisici.

Și totuși, nu sunt chiar atât de cuminte cum crede toată lumea. Niciodată n-am fost. De exemplu, știu să spun și da. Din prima, fără să mă gândesc prea mult la consecințe, așa cum am zis atunci, da, vreau, când m-a întrebat fetița aia, de la Breaza, dacă vreau înghețată. Eram mică, nu aveam mai mult de trei ani și ai mei nu-mi luaseră niciodată înghețată, că cică să nu fac amigdalită. Mai încolo, când o să mai crești, așa îmi ziceau și eu nici măcar nu ceream și nici nu întrebam ce e aia amigdalită. Dar în ziua aia, o fetiță mai mare, din vecini, m-a întrebat: Vrei și tu? Și eu am dat din cap că da și, ca să nu mă prindă bunica, am băgat cornetul cu totul în gură și l-am mâncat dintr-o singură înghițitură.

– La ce te gândești? mă întreabă Otilia și se uită cu atenție la mine, de parcă ar putea citi pe fața mea ce-mi trece prin cap.

– La înghețată, mă mulțumesc să răspund.

Ia meniul de pe masă, îl deschide și zice triumfătoare.

– Uite că au. Vrei?

Mă gândesc că nu am voie lapte, că cică ar avea urme de estrogen. Dar apoi decid să mai zic și da, chiar și atunci când e mai prudent să spun nu.

– Una mică, răspund și Otilia râde ca proasta, mai tare decât ar trebui și cu ochii după barman, de parcă ar vrea să-i arate că chiar și așa, singură și cu curul mare, tot se gândește la sex.

Râd și eu cu ea, în timp ce mi-aduc aminte că Mateeasca a murit de vreo câțiva ani. Scrisese cineva pe Facebook. De un cancer.

 

Capitolul 26

 

Peste trei zile o să fie ziua mea. Încerc să mi-o imaginez. Mă și văd chinuindu-mă să simt bucuria, prefăcându-mă fericită la fiecare telefon și urare, în timp ce totul pe dinăuntru va fi încremenit. Ca atunci când, mică fiind, tot îi ceream lui Moşu' un câine și el îmi tot aducea câte unul, doar că de jucărie. Stau pe un scaun, în bucătărie, mă uit în gol și încerc să anticipez cât de tare mă va durea ziua mea de anul ăsta, cu mine aici și el acolo. Destul, îmi zic. În ultimul timp, am ajuns să nu prea mai suport nefericirea și durerea decât dacă