Vala îşi umplu din nou carafa cu alcool şi urcă şi ea după ceilalţi.

Privea de sus umbrele imense, — luptători nemişcaţi şi femei care se deplasau printre ei pentru a le distribui ştergarele impregnate. Zări o femeie masivă, matură.

— Moonwa?

— Valavirgillin, spui că ei omoară prin mirosuri?

— Întocmai. Nu ştim ce miros ne poate proteja mai bine. Unii oameni au deja ştergare îmbibate cu alcool. Lasă-i aşa şi distribuie celorlalţi plantele lui Thurl. Vom vedea la urmă…

— Vom vedea cine moare, nu?

Vala nu-i mai răspunse. Aburii de alcool o ameţeau un pic. Se descurca, însă, numai că acum ştergarul ei era aproape uscat.

În dimineaţa aceea, se gândise că Forn era suficient de maturizată pentru a practica rishathra sau, pur şi simplu, pentru a se împerechea. Forn, însă, infirmase predicţia sa. Ea abia dacă-şi mai amintea de mireasma Vampirilor. Recunoştea parfumul unui iubit!

Acel parfum vechi al plăcerii şi al morţii apăru din nou în nările lui Valavirgillin, gâdilându-i creierul.

Giganţii Ierbii rămăseseră aceleaşi fantome nemişcate, înconjurate de umbrele în mişcare ale femeilor. Erau, însă,… mai puţini.

Şi femeile remarcaseră acest lucru. Se auziră ţipete înăbuşite de furie şi teamă; doi, apoi patru coborâră de pe taluz, strigându-l pe Thurl. Altul alerga, gemând, în direcţie opusă, de-a lungul câmpului cosit.

Vala se deplasa printre apărătorii care mai rămăseseră pe zid şi le stropea prosoapele cu alcool; femei, bărbaţi, pe oricine întâlnea în cale încerca să-l ajute. Graba putea ucide. Alcoolul ar fi protejat. Ierburile? Mda, era posibil ca mireasma ierburilor lui Thurl să dureze mai mult. În toate direcţiile, putea vedea forme hominide albicioase. Dar se zăreau puţine detalii. Trebuia să-ţi imaginezi cum arătau; cum îţi gâdilă creierul mirosul lor şi îţi induce fantezii minunate.

Se apropiaseră. De ce nu auzea tunurile? Ajunse la vehiculul lui Anthrantillin şi urcă pe treapta laterală.

— Hei, Anth? Platforma era pustie. Se căţără pe ea.

Toţi dispăruseră. Nici o avarie, nici o urmă de luptă; pur şi simplu, dispăruseră.

Îşi umezi ştergarul. Apoi, se repezi la tun. Vampirii erau îngrămădiţi mai mult spre stânga. Se strânseseră în jurul lui Anth, sau al lui Forn, sau al lui Himp, ce căzuseră pe undeva? Nu mai conta. Trase şi văzu aproape jumătate din ei căzând.

Uneori, în timpul acelei nopţi auzise o şoaptă repetată. „Anthrantillin?”

„A dispărut”, spuse, dar nu-şi putea auzi propria voce. Ţipă: „A dispărut! Sunt Valavirgillin!”, şi abia dacă auzea. Strigătele lor, strigătul ei erau reduse la şoapte de bubuitul asurzitor al tunurilor.

Era timpul să mute vehiculul. Vampirii se retrăseseră din zona aceea şi învăţaseră să nu se mai bulucească. Aveau să găsească prada potrivită în altă parte. Nu era nevoie de tunuri spre tribord şi spre sensul de rotaţie. Vântul sufla prielnic şi arbaletierii îi puteau ajunge.

— Sunt Kay. Au dispărut toţi?

— Da.

— Ne lipseşte muniţia. Tu cum stai?

— Am destulă.

— Până dimineaţă, n-o să mai avem combustibil.

— Nu. Am folosit toată cantitatea de care dispuneam şi le-am spus femeilor cum să-l întrebuinţeze. Cred că… Moonwa, cea care i-a forţat pe luptători să se lege cu prosoape… ai învăţat-o cum să folosească tunul? Oare vrem ca…

— Nu, Şefa, nu! Sunt secrete!

— Oricum, ar fi avut nevoie de ceva timp până ar fi învăţat.

Kay îşi vârâse capul în cabina tunarului. Trase afară un urcior cu praf de puşcă şi îl săltă cu un icnet.

— Acum, la treabă!

— Ai nevoie şi de proiectile?

— Avem destule pietre.

Îşi ridică privirea spre ea şi îngheţă. Apoi aşeză urciorul jos. Ea alunecă la pământ şi începură să se mişte împreună.

— Trebuia să mai fi udat prosopul, spuse ea fără convingere. Au fost ultimele ei cuvinte coerente pentru multă vreme.

El, nu Vala, ieşi pe uşă, împleticindu-se şi căzu în mocirlă şi ploaie. Vala îl urmă, pentru a se agăţa de spatele său.

Kay îi sfâşie cămaşa. Ea îşi apăsa trupul de al lui, dar bărbatul continua să-i smulgă hainele şi să urle, apoi se răsuci în braţele ei şi reveni cu două jumătăţi de cămaşă sfâşiate — pe una o presă peste faţa ei, iar pe cealaltă peste propria sa figură.

Vala inspiră adânc vaporii de alcool. Se sufoca.

— În regulă.

Kay îi lăsă cârpa. Pe cealaltă şi-o legă în jurul gâtului.

— Mă întorc, spuse el. Mai bine rămâi singură să tragi cu tunul. În circumstanţele…

Izbucniră amândoi în hohote de râs.

— Crezi că acum eşti în siguranţă? Singură?

— Trebuie să încerc.

Când bărbatul plecă, Vala îl urmări din priviri.

N-ar fi trebuit niciodată. Niciodată. N-ar fi trebuit niciodată să se împreuneze cu altcineva. Mintea, conştiinţa ei se dizolvaseră într-un val de plăcere. Ce-o să mai creadă Tarb despre ea?

Împreunarea cu Tarablilliast nu fusese niciodată atât de intensă.

Acum, raţiunea îi revenea. Se împreunase deja.

Îşi ridică prosopul la nivelul nărilor. Alcoolul îi intra direct în cap şi i-l limpezea, dacă nu era şi asta o iluzie. Privi de-a lungul peretelui şi remarcă umbrele masive, tot mai puţine — totuşi, mai rămăseseră câteva. Formele hominide de pe câmpul negru erau, de asemenea, tot mai puţine, dar şi mult mai apropiate. Erau mai înalte şi mai slabe decât cei din specia sa. Cântau; implorau; se buluceau în jurul vehiculului.

Vala se căţără pe platformă şi încărcă tunul.

2. CONVALESCENŢA

O lumină slabă creştea tot mai mult înspre sensul de rotaţie. Cântecul încetase. Vala nu mai auzise de mult vibraţia arbaletelor. Vampirii deveniseră tot mai greu de localizat.

Pe neaşteptate, noaptea îngrozitoare se încheiase.

Dacă ar mai fi fost vreodată atât de obosită, epuizarea ar fi trebuit să-i cureţe definitiv memoria. Acum, Kaywerbrimmis o întreba ceva.

— Ţi-au mai rămas ceva proiectile? auzi ea în cele din urmă.

— Câteva. Şi nici nu ne-am folosit pietrişul!

— Când m-am întors eu la vehicul, Barok şi Forn dispăruseră. Vala îşi frecă ochii. Se părea că nu era nimic de spus. Whandernothtee şi Sopashintay, se apropiau susţinându-se reciproc.

— Ce noapte! exclamă Whand.

— Lui Chit i-au plăcut prea mult cântecele, adăugă Spash. A trebuit să-l legăm. Cred că am pus prea