pătrundă treptat lumina după-amiezii de vară. Dar Gavrilescu avu timp să observe că nici o perdea nu se mișcase, înainte de a da cu ochii de trei fete tinere care se aflau la cîțiva metri în fața lui, bătînd ușor din palme și rîzînd.

— Așa ne-ai ales, spuse una din ele. O țigancă, o grecoaică, o evreică…

— Dar să vedem dacă ai să ne ghicești, spuse a doua.

— Să vedem dacă ai să știi care-i țiganca, adăugă a treia.

Gavrilescu lăsase să-i cadă pălăria de paie și le privea fix, împietrit, ca și cum nu le-ar fi văzut, ca și cum ar fi privit altceva, dincolo de ele, dincolo de paravane.

— Mi-e sete! șopti el deodată și-și duse mîna la gît.

— Ți-a trimis baba cafea, spuse una din fete.

Dispăru după un paravan și se întoarse cu o tavă rotundă de lemn, pe care se aflau o ceașcă cu cafea și un ibric. Gavrilescu apucă ceașca și o dădu peste cap, apoi i-o întinse zîmbind.

— Mi-e teribil de sete, șopti.

— Asta o să fie fierbinte, că e din ibric, spuse fata umplîndu-i ceașca. S-o bei încet…

Gavrilescu încercă să soarbă, dar cafeaua era atît de fierbinte, încît își fripse buzele, și atunci așeză descurajat ceașca pe tavă.

— Mi-e sete! repetă el. Dacă aș putea să beau puțină apă.

Celelalte două fete dispărură după paravan și se întoarseră repede cu două tăvi pline.

— Ți-a trimis baba dulceață, spuse una din ele.

— Dulceață de trandafiri și șerbet, adăugă cealaltă.

Dar Gavrilescu zări cana plină cu apă și, deși văzuse alături paharul gros de sticlă verde, brumată, apucă cu amîndouă mîinile, cana și o duse la gură. Bău îndelung, gîlgîind, dîndu-și capul pe spate. Apoi oftă, așeză cana pe tavă și scoase din buzunar una din batiste.

— Domnișoarelor, exclamă el începînd să se șteargă pe frunte, tare mi-a fost sete! Auzisem de unul, Colonel Lawrence…

Fetele se priviră între ele cu înțeles, apoi izbucniră toate în rîs. Rîdeau de astă dată din toată inima și din ce în ce mai tare. La început Gavrilescu le privi mirat, apoi fața i se lumină de un mare zîmbet, și în cele din urmă începu și el să rîdă. Se șterse îndelung cu batista.

— Dacă-mi dați voie să pun și eu o întrebare, vorbi el tîrziu; aș fi curios să știu ce v-a apucat.

— Rîdem că ne-ai spus domnișoare, vorbi una din ele. Și aici sîntem la țigănci…

— Nu e adevărat! o întrerupse alta. Nu te lua după ea, că vrea să te păcălească. Rîdeam că te-ai încurcat și-ai băut din cană în loc să bei din pahar. Dacă ai fi băut din pahar…

— N-o asculta! o întrerupse a treia. Vrea să te păcălească. Să-ți spun eu care e adevărul: rîdeam că ți-a fost frică…

— Nu e adevărat! Nu e adevărat! izbucniră celelalte două. Vrea să te încerce, să vadă dacă ți-a fost frică.

— I-a fost frică! I-a fost frică! repetă a treia.

Gavrilescu făcu un pas înainte și înălță solemn brațul:

— Domnișoarelor! strigă el jignit. Văd că nu știți cu cine aveți de-a face. Eu nu sînt un oarecine. Eu sînt Gavrilescu, artist… Și înainte de a fi ajuns, pentru păcatele mele, un biet profesor de pian, eu am trăit un vis de poet. Domnișoarelor, exclamă patetic, după o pauză, la douăzeci de ani eu am cunoscut, m-am îndrăgostit și am iubit pe Hildegard!

Una din fete îi apropie un fotoliu și Gavrilescu se așeză suspinînd adînc.

— Ah! începu el după o lungă tăcere. De ce mi-ați adus aminte de tragedia vieții mele? Pentru că, ați înțeles, Hildegard n-a devenit niciodată soția mea. S-a întîmplat ceva, s-a întîmplat ceva teribil…

Fata îi întinse ceașca cu cafea și Gavrilescu începu să soarbă gînditor.

— S-a întîmplat ceva teribil, reluă el tîrziu. Dar ce? Ce s-a putut întîmpla? E curios că nu-mi aduc aminte. E adevărat, nu m-am mai gîndit la Hildegard de foarte mulți ani. Mă învățasem cu ideea. Îmi spuneam: „Gavrilescule, ce-a fost, a fost! Așa sînt artiștii, fără noroc”. Și deodată, adineauri, intrînd aici la voi, mi-am adus aminte că am cunoscut și eu o pasiune nobilă, mi-am adus aminte că am iubit-o pe Hildegard!

Fetele se priviră între ele și începură să bată din palme.

— Tot eu am avut dreptate, spuse a treia fată. I-a fost frică.

— Da, încuviințară celelalte. Ai avut dreptate: i-a fost frică.

Gavrilescu ridică ochii și le privi lung, melancolic.

— Nu înțeleg ce vreți să spuneți…

— Ți-e frică, rosti provocator una din fete, făcînd un pas spre el. Ți-a fost frică de cum ai intrat…

— De aceea ți-a fost atît de sete, vorbi a doua.

— Și de atunci schimbi mereu vorba, adăugă cealaltă. Tu ne-ai ales, dar ți-e frică să ne ghicești.

— Tot nu înțeleg, încercă Gavrilescu să se apere.

— Trebuia să ne ghicești de la început, continuă a treia fată. Să ghicești care-i țiganca, care-i grecoaica, care-i evreica…

— Încearcă acum, dacă zici că nu ți-e frică, reluă cea dintîi.

Ghicește. Care-i țiganca?

— Care-i țiganca? Care-i țiganca? auzi Gavrilescu, ca un ecou, vocile celorlalte.

Zîmbi și le măsură din nou cu privirile.

— Asta-mi place, începu el, simțindu-se deodată bine dispus. Vasăzică, dacă ați aflat că sînt artist, voi credeți că trăiesc în nori, că habar n-am cum arată o țigancă…

— Nu schimba iar vorba, îl întrerupse una din fete. Ghicește-ne!

— Vasăzică, reluă Gavrilescu cu încăpățînare, voi credeți că n-am nici atîta imaginație, încît să ghicesc cum arată o țigancă, mai ales cînd e tînără și frumoasă și goală…

Căci, firește, le ghicise de cum dăduse cu ochii de ele. Cea care făcuse un pas spre el, pe de-a-ntregul goală, foarte neagră, cu părul și ochii negrii, era fără îndoială țigancă. A doua, și ea goală, dar acoperită cu un voal verde-pal, avea un trup nefiresc de alb și strălucitor ca sideful, iar în picioare purta papuci aurii. Asta nu putea fi decît grecoaica. A treia era, fără îndoială, era evreica: avea o fustă lungă de catifea vișinie, care-i strîngea trupul pînă la mijloc, lăsîndu-i pieptul și umerii goi, iar părul